Când „acasă” devine hotel: Povestea mea despre limite și familie

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să găsesc o pernă curată pentru verișoara mea, Irina, care tocmai mă anunțase că vine cu soțul și cei doi copii „doar pentru un weekend”.

Sorina, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Știu, Maria. Știu… Dar ce să facem? Sunt ai noștri. Nu putem să-i dăm afară.

M-am prăbușit pe marginea patului, cu mâinile în păr. De când ne-am mutat din București la Constanța, visam la liniște, la serile cu miros de mare și la diminețile în care să aud doar pescărușii. Dar realitatea a fost alta: rudele din toată țara au început să ne viziteze ca la hotel. Unii veneau pentru o noapte, alții pentru o săptămână. Unii anunțau din timp, alții apăreau pe nepusă masă. Toți aveau același zâmbet larg și aceeași replică: „Ce noroc pe voi că stați la mare!”

Prima dată am crezut că e doar entuziasmul începutului. Am gătit, am făcut curat, am aranjat paturi improvizate pe canapele și saltele gonflabile. M-am bucurat să-i văd pe toți, să povestim până târziu, să râdem de amintiri vechi. Dar după câteva luni, casa noastră nu mai era a noastră. Era a tuturor.

— Maria, unde e prosopul ăla mare? — striga unchiul Vasile din baie.
— Mami, unde e costumul meu de baie? — țipa fiica mea, Ana, care nu mai găsea nimic printre bagajele verilor.
— Sora, ai ceva de mâncare? — întreba cumnata mea, Loredana, în timp ce răscolea frigiderul.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând pe balcon, privind marea cu ochii goi. — Mamă, ce faci?
Ea a oftat adânc. — Îmi e dor de liniște, Maria. Parcă nu mai suntem acasă…

Atunci am simțit un nod în gât. Nu eram singura care suferea. Toți eram prizonieri în propria casă.

Într-o sâmbătă dimineață, când tocmai terminasem de strâns masa după micul dejun pentru opt persoane, am auzit soneria. Era verișoara Irina cu familia ei. Fără să aștepte invitație, au intrat cu bagaje și plase pline de mâncare. — Am adus mici și bere! Facem grătar diseară!

Am zâmbit forțat și am început să fac loc în frigider. În acea seară, după ce toți s-au retras în camerele lor improvizate, m-am dus la Sorin.

— Nu mai pot. Trebuie să facem ceva. Nu mai avem viață.
El a dat din umeri. — Dar cum să le spunem? Se supără…

Am stat toată noaptea trează, răsucindu-mă în pat. Mă simțeam vinovată că mă deranjează familia mea. Dar eram epuizată. Ana nu mai avea spațiu pentru jucării, mama nu mai putea citi liniștită o carte, iar eu nu mai aveam niciun colț doar al meu.

A doua zi dimineață, am găsit curajul să vorbesc cu Irina.
— Irina, știu că vă place la noi și ne bucurăm să vă vedem… dar simt că nu mai avem intimitate deloc. Poate data viitoare ne vedem la voi sau găsiți o pensiune aproape…
Irina s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Cum adică? Suntem familie! La ce bun să stai la mare dacă nu te bucuri cu ai tăi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Tocmai pentru că suntem familie… vreau să rămânem apropiați. Dar avem nevoie și de spațiul nostru.

A urmat o tăcere grea. Seara aceea a fost tensionată. Irina a plecat a doua zi fără prea multe vorbe.

Zilele următoare au fost ciudate. Telefonul nu a mai sunat atât de des. Mesajele au devenit scurte și reci. Mama mă privea cu îngrijorare.
— Oare n-ai fost prea dură?
Am plâns mult atunci. M-am simțit egoistă și rea. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Ana a venit într-o zi la mine și m-a îmbrățișat.
— Mami, îmi place că suntem doar noi acasă…

Am realizat atunci cât de mult contează limitele. Cât de greu e să spui „nu” celor dragi fără să-i rănești. Dar cât de necesar e pentru sănătatea noastră sufletească.

Acum privesc marea din balcon și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin doar pentru că nu știm să spunem „nu”? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem pe drum?