Când m-am întors acasă, un străin dormea în patul meu: Povestea unei familii din București, despre trădare și limitele răbdării

— Cine ești tu?! am strigat, cu vocea tremurândă de oboseală și furie, când am deschis ușa camerei mele și am văzut un bărbat necunoscut întins în patul meu, sforăind liniștit ca și cum ar fi fost la el acasă. Era ora șase dimineața, iar după douăsprezece ore de alergat pe coridoarele spitalului Colentina, tot ce-mi doream era să mă prăbușesc în patul meu, să uit de pacienți, de urgențe, de tot. Dar nu, nici măcar acasă nu mai aveam locul meu.

Bărbatul s-a ridicat buimac, cu ochii roșii, încercând să-și adune hainele aruncate pe jos. — Scuze, nu știam că… Radu mi-a zis că pot să stau aici, a bâiguit el.

Radu. Fratele meu mai mic. Din nou el. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când îmi invada spațiul fără să mă întrebe. De când mama a murit și tata s-a retras în lumea lui de tăcere și televizor, Radu a devenit responsabilitatea mea. Sau cel puțin așa simțeam eu. Mereu cu datorii, mereu cu prieteni dubioși, mereu cu promisiuni că „de data asta va fi altfel”.

Am ieșit din cameră trântind ușa după mine. În bucătărie, Radu stătea la masă cu o cafea aburindă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Bună dimineața, soră! a zis el cu un zâmbet vinovat.

— Cine e tipul din camera mea? am întrebat printre dinți.

— E Mihai, un prieten. A avut nevoie de un loc unde să doarmă… Nu te supăra, te rog! Nu am vrut să te deranjez.

M-am așezat pe scaunul din fața lui și l-am privit lung. — Radu, ți-am spus de atâtea ori: nu mai aduce oameni necunoscuți în casa asta! E apartamentul meu, plătesc chiria singură! Nu mai pot… Nu mai pot să fiu mereu cea care repară tot ce strici tu.

A dat din umeri, evitându-mi privirea. — Știu… Îmi pare rău. Dar ce voiai să fac? Să-l las pe stradă?

— Da! Să-l lași pe stradă! Sau să-l iei la tine! Dar tu nici măcar nu ai unde să stai fără mine!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Era prea mult. Munca mă storcea de puteri, iar acasă nu găseam decât haos și lipsă de respect. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul.

De pe balcon vedeam blocurile gri ale cartierului Titan, cu rufe atârnate la uscat și copii care se jucau printre mașini vechi. Mi-am amintit de copilăria noastră: eu mereu responsabilă, el mereu răsfățat. Mama îl apăra mereu: „E băiatul cel mic, lasă-l în pace!” După ce ea s-a dus, tata s-a stins încet-încet în fața televizorului, iar eu am rămas să țin totul pe umeri.

Când m-am întors în bucătărie, Radu încă era acolo. Mihai dispăruse. — Uite, promit că nu se mai repetă. Chiar vreau să mă schimb, a zis el încet.

— Ai mai spus asta de zeci de ori! Nu te mai cred! Iar eu nu mai pot trăi așa. Am nevoie de liniște, Radu! Am nevoie să știu că atunci când vin acasă pot să mă odihnesc fără surprize!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut cu adevărat rușinat.

În zilele următoare am încercat să evit discuțiile cu el. Veneam târziu acasă, plecam devreme. Dar tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă. Într-o seară, după o gardă grea la Urgențe — o fetiță lovită de mașină, o bătrână cu AVC — am găsit apartamentul gol. Pe masă era un bilet: „Merg la tata câteva zile. Îmi pare rău pentru tot.”

Am simțit un gol ciudat în stomac. M-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Nu voiam să-l alung pe Radu; voiam doar să mă simt respectată și iubită. Dar oare nu făceam decât să repet greșelile mamei? Să-l protejez prea mult? Să-i permit să nu crească niciodată?

După câteva zile l-am sunat. — Radu, hai acasă să vorbim.

A venit abătut, cu ochii roșii de nesomn.

— Nu vreau să te pierd ca soră… Dar nu știu cum să fiu altfel.

— Nici eu nu știu cum să fiu altfel decât cea care repară totul pentru tine… Dar nu mai pot. Trebuie să-ți găsești drumul tău. Eu te iubesc, dar nu pot trăi viața ta în locul tău.

Am stat mult timp în tăcere. Apoi a plecat din nou la tata.

Seara aceea a fost prima dată când am dormit liniștită după mult timp. Dar liniștea avea gust amar.

Mă întreb uneori: cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Oare chiar trebuie mereu să fim cei puternici? Sau avem dreptul să spunem „ajunge”?