Un apel greșit și o viață dată peste cap: Povestea mea după cincizeci de ani

— Nu pot să cred că iar am uitat unde am pus ochelarii! m-am certat în gând, scotocind prin bucătărie. Era o dimineață obișnuită de marți, cu miros de cafea proaspătă și liniștea aceea apăsătoare care se așterne peste casele unde copiii au crescut și au plecat. Am luat telefonul să o sun pe Mariana, prietena mea din liceu, să-i spun despre durerile de spate care nu-mi dădeau pace. Am format numărul din memorie, dar când am auzit vocea de la celălalt capăt, am încremenit.

— Alo? Cine e? a răspuns un bărbat cu voce caldă, ușor răgușită.

Am vrut să închid imediat, dar ceva în tonul lui m-a făcut să ezit.

— Îmi cer scuze, cred că am format un număr greșit… voiam să vorbesc cu o prietenă.

— Nu-i nimic, mi se întâmplă și mie des. Dar dacă tot ai sunat, ce-ar fi să-mi povestești cum e vremea la tine? a glumit el.

Am râs scurt, surprinsă de naturalețea conversației. Așa a început totul. Pe bărbat îl chema Victor și avea 56 de ani. Era văduv de patru ani și locuia la două cartiere distanță de mine, în același oraș. În acea zi am vorbit aproape o oră despre nimicuri: despre vreme, despre pisica lui care îi stricase perdelele, despre cum îi lipsește soția la cafeaua de dimineață.

După ce am închis, am simțit un gol ciudat. Nu-mi mai aminteam ultima dată când vorbisem atât de deschis cu cineva. De obicei, zilele mele erau trase la indigo: mă trezeam devreme, mergeam la serviciu la contabilitate, mă întorceam acasă, udam florile din grădină și citeam câteva pagini dintr-un roman polițist. Seara mă uitam la știri și adormeam devreme. Copiii mei, Andreea și Radu, mă sunau rar — aveau viețile lor, familiile lor. Fostul meu soț, Mircea, plecase cu o femeie mai tânără acum șapte ani. Încercasem să mă conving că rutina asta e tot ce-mi trebuie.

Dar după acel apel greșit, ceva s-a schimbat. Victor m-a sunat a doua zi. Și a treia. Am început să ne povestim viețile — el despre băiatul lui plecat în Germania, eu despre nepoțica mea care abia învățase să spună „bunica”. Am râs împreună, ne-am plâns necazurile și dorurile.

Într-o seară de vineri, după aproape două luni de conversații telefonice, Victor m-a invitat la o cafea în parcul central. Am ezitat mult — nu mai ieșisem la o întâlnire de ani buni și mă temeam de privirile vecinilor sau ale cunoscuților. Dar ceva din mine tânjea după altceva decât liniștea apăsătoare din casă.

— Ce zici, Maria? Mergem ca doi adolescenți sau rămânem prizonierii telefoanelor? m-a tachinat el.

Am acceptat. M-am îmbrăcat cu cea mai frumoasă rochie pe care o aveam — una albastră, cumpărată cu ani în urmă pentru o nuntă la care nu mai ajunsesem. Când l-am văzut pe Victor așteptându-mă lângă fântână, cu un buchet mic de liliac alb în mână, am simțit că inima îmi bate ca atunci când aveam douăzeci de ani.

Ne-am plimbat ore întregi prin parc. Am vorbit despre frici — el despre teama de a nu rămâne singur până la sfârșit, eu despre sentimentul că nu mai merit nimic bun după ce Mircea m-a părăsit. Am râs când ne-am dat seama că amândoi ne temeam să nu părem ridicoli în ochii celorlalți.

— Știi ce cred? a spus Victor la un moment dat. Cred că oamenii ca noi au dreptul la fericire chiar dacă lumea zice altceva.

A doua zi dimineață, Andreea m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă, am auzit că te-ai plimbat aseară cu un domn prin parc! Ce-i asta? Te-ai apucat de aventuri la bătrânețe?

Tonul ei era glumeț, dar simțeam un reproș ascuns. I-am povestit totul sincer — despre apelul greșit, despre Victor și cât de mult mi-a lipsit apropierea cuiva.

— Mamă… nu știu ce să zic. Mi-e teamă să nu suferi iar. Dar dacă tu ești fericită… poate ar trebui să încerc să te înțeleg.

Radu a fost mai tăios:

— Nu vreau să aud că cineva profită de tine! Să nu-l aduci acasă până nu-l cunosc eu!

M-au durut reacțiile lor. M-am simțit ca o adolescentă certată pentru prima iubire. Dar nu m-am lăsat descurajată. Am continuat să mă văd cu Victor — la început pe ascuns, apoi tot mai deschis. Ne-am dus împreună la teatru, am gătit ciorbă de burtă într-o sâmbătă ploioasă și am râs până ne-au dat lacrimile când am încercat să dansăm vals în sufrageria lui micuță.

Vecinele au început să șușotească:

— Ai văzut-o pe Maria? Se ține cu bărbați după atâția ani! Ce rușine…

La început m-au deranjat vorbele lor. M-am întrebat dacă nu cumva chiar greșesc — dacă nu ar trebui să rămân singură și „respectabilă”, așa cum se așteaptă lumea de la femeile ca mine. Dar Victor m-a ținut strâns de mână și mi-a spus:

— Să trăim pentru noi, nu pentru gura lumii!

Au trecut luni bune până când copiii mei au acceptat ideea că mama lor poate iubi din nou. Au venit la masă într-o duminică și l-au cunoscut pe Victor. A fost stângaci la început — Radu l-a privit suspicios tot timpul, iar Andreea abia a scos câteva cuvinte. Dar când Victor le-a povestit cum a ajuns să crească singur un cactus care refuză să moară orice i-ar face, toți au izbucnit în râs.

Acum, când privesc în urmă la acea dimineață banală în care am format un număr greșit, mă întreb: câte vieți rămân neatinse doar pentru că ne e teamă să ieșim din rutina noastră? Câte bucurii ratăm doar pentru că ne pasă prea mult de ce spun ceilalți?

Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți dai voie să fii fericit. Voi ce credeți? Ați avea curajul să începeți totul de la capăt după cincizeci de ani?