„Nu mai pot! Vreau să trăiesc pentru mine” – Mărturia unei femei după 35 de ani de căsnicie

— Elena, iar ai uitat să cumperi pâine! Vocea lui Viorel răsună din bucătărie, tăioasă și plină de reproș. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Nu uitasem, doar că nu mai aveam putere să fac totul, ca în fiecare zi, pentru toți. Dar cui îi păsa?

Mă uit la reflexia mea în geamul aburit: o femeie cu părul grizonat, ochi obosiți și buze strânse. Unde e fata care visa să devină profesoară de limba română? Unde e femeia care râdea cu poftă la glumele prietenelor? Unde sunt eu?

— Îmi pare rău, Viorel. O să merg acum, spun încet, dar el deja a ieșit din bucătărie, trântind ușa. Mă simt ca o umbră în propria casă, o fantomă care bântuie printre mobilele vechi și amintirile prăfuite.

Au trecut 35 de ani de când m-am măritat cu Viorel. Aveam 23 de ani, eram plină de speranță și iubire. El era muncitor la fabrică, eu abia terminasem facultatea. Ne-am mutat într-un apartament mic din cartierul Titan și am început să construim o viață împreună. Au venit copiii – Radu și Irina – și grijile odată cu ei. Salariile mici, ratele la bancă, certurile pentru nimicuri.

La început, Viorel era blând. Îmi aducea flori de câmp și mă ținea de mână pe stradă. Dar anii au trecut și grijile l-au schimbat. A devenit ursuz, tăcut sau, dimpotrivă, exploziv. Eu am rămas aceeași: mereu dispusă să iert, să gătesc, să spăl, să ascult.

— Mamă, tata iar țipă la tine? mă întreba Irina când era mică. Îi zâmbeam trist și-i spuneam că așa sunt oamenii când sunt obosiți.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gară. Copiii au crescut și au plecat: Radu la Cluj, Irina la București. Casa s-a golit, iar eu am rămas cu Viorel și cu tăcerile lui apăsătoare.

Într-o seară friguroasă de iarnă, stăteam pe canapea și croșetam o păturică pentru primul meu nepot. Viorel s-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Am simțit nevoia să vorbesc.

— Viorel, tu mai ești fericit cu mine?

A ridicat din umeri.

— Ce întrebare e asta? Avem tot ce ne trebuie. Copiii sunt bine, avem casă…

— Dar noi? Noi doi?

A oftat și s-a ridicat fără să răspundă.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat: oare așa trebuie să fie viața unei femei? Să se stingă încet, fără să fie văzută sau auzită?

A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

Vocea ei caldă m-a făcut să plâng.

— Nu mai pot, Irina. Simt că nu mai exist.

— Mamă… poate ar trebui să te gândești la tine. La ce vrei tu cu adevărat.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. Ce vreau eu? Nici nu mai știam cine sunt fără rolul de soție sau mamă.

Au urmat luni de frământări. M-am dus la psiholog – pentru prima dată în viață. Am început să scriu într-un jurnal. Seara citeam poezii de Ana Blandiana și mă întrebam dacă nu cumva e prea târziu pentru mine.

Într-o zi de primăvară, am ieșit singură în parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii înfloriți. O bătrânică s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit.

— E frumos afară, nu-i așa?

— Da… e liniște.

— Știi ce am învățat eu după 80 de ani? Că liniștea nu vine niciodată dacă nu o cauți tu însăți.

Am zâmbit timid și am simțit cum mi se încălzește sufletul. Poate că nu era prea târziu.

În acea seară i-am spus lui Viorel că vreau divorțul.

— Ai înnebunit? La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?

— Nu mă mai interesează ce zice lumea. Vreau să trăiesc pentru mine.

A urmat un scandal monstruos. Viorel a urlat, a spart o farfurie, apoi a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, tremurând din toate încheieturile, dar simțindu-mă mai vie ca niciodată.

Copiii au fost șocați la început. Radu mi-a spus:

— Mamă, sigur vrei asta? Poate e doar o criză…

— Nu e o criză, Radu. E trezirea mea.

Irina m-a îmbrățișat și mi-a spus că mă susține orice ar fi.

Au urmat luni grele: avocați, acte, priviri piezișe din partea vecinilor. Mama mea m-a certat:

— Elena, la vârsta ta nu se face așa ceva! Ce-o să creadă rudele?

— Să creadă ce vor. Eu nu mai pot trăi așa.

Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine – unele divorțate, altele văduve sau pur și simplu singure. Am râs împreună, am plâns împreună. Am simțit că reînvăț să respir.

Acum stau în apartamentul meu micuț din Drumul Taberei. Dimineața îmi beau cafeaua pe balcon și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Uneori mă încearcă regretul: poate că dacă aș fi avut curaj mai devreme… Dar apoi îmi spun că niciodată nu e prea târziu să te alegi pe tine însăți.

M-am înscris la un club de lectură și am început să scriu poezii. Viața mea nu mai e perfect ordonată – dar e a mea.

Multe femei mă întreabă dacă mi-e frică de singurătate. Da, mi-e uneori teamă. Dar mai tare mi-era frică să nu mă pierd pe mine însămi pentru totdeauna.

M-am eliberat după 35 de ani de tăcere. Și acum vă întreb: oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câte avem curajul să spunem „ajunge!” înainte să fie prea târziu?