Între două lumi: Apartamentul, fratele și promisiunea bunicii

— Nu vreau să-l văd aici, bunico! Am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce bunica își strângea basmaua pe cap, cu ochii umeziți de supărare. Era o seară rece de noiembrie, iar în bucătăria noastră mică mirosea a ceai de tei și a vechi. Doru, fratele meu mai mic cu trei ani, stătea în ușă, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută.

— Nu mă interesează! Nu mă duc nicăieri! a izbucnit el, cu voce joasă, dar încăpățânată.

Bunica s-a ridicat încet de pe scaun, sprijinindu-se de masă. — Nu vreau să mor știind că sunteți certați. Nu pot să plec liniștită până nu vă văd împreună. Vreau să-ți împarți apartamentul cu fratele tău, Ilinca. E tot ce-mi doresc.

M-am simțit trădată. Apartamentul acela era singurul lucru pe care-l aveam doar pentru mine, după ani de sacrificii și compromisuri. Îl cumpărasem cu greu, după ce am lucrat două joburi și am renunțat la orice vacanță sau ieșire cu prietenii. Doru? El nu făcuse nimic altceva decât să-și piardă vremea prin baruri și să-și schimbe joburile ca pe șosete.

— De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? am șoptit, privind-o pe bunica drept în ochi.

— Pentru că tu ești cea puternică, Ilinca. Și pentru că el nu are pe nimeni altcineva.

Așa a început totul. În următoarea săptămână, Doru și-a adus două genți vechi și o chitară spartă în apartamentul meu de două camere din Drumul Taberei. La început, am încercat să-l ignor. Ne salutam sec dimineața, ne evitam privirile la cină și ne certam pe cine spală vasele sau cine plătește întreținerea.

Într-o seară, când m-am întors obosită de la muncă, l-am găsit pe Doru stând pe balcon, fumând și privind spre luminile orașului.

— Ce vrei de la mine? am întrebat, fără să mă uit la el.

— Nimic. Doar… nu știu unde altundeva să mă duc.

M-a durut răspunsul lui mai mult decât aș fi recunoscut vreodată. Mi-am amintit de copilărie, când mama ne lăsa singuri acasă și eu îi citeam povești ca să nu plângă. Dar anii trecuseră, iar între noi crescuseră ziduri groase de reproșuri nerostite.

Într-o duminică dimineață, bunica a venit la noi cu plăcintă cu mere. Ne-a privit lung pe amândoi și a spus:

— Voi doi sunteți tot ce mi-a rămas. Dacă nu vă împăcați acum, n-o să mai aveți niciodată ocazia.

După ce a plecat, Doru s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta, Ilinca. Nu știu cum să fiu altfel… Am încercat, dar totul mi-a ieșit prost.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată furia mea s-a transformat într-o tristețe adâncă.

— Știi ce e cel mai greu? Că mereu am simțit că trebuie să te salvez. Dar nu pot să fac asta la nesfârșit.

— Nici nu-ți cer asta… Doar… lasă-mă să încerc să fiu altfel aici. Să nu mai fug.

Din ziua aceea, lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Doru a început să caute un job stabil și chiar s-a oferit să gătească cina uneori (deși supa lui era oribilă). Am început să râdem din nou împreună, să povestim despre copilărie și despre bunica. Dar conflictele nu au dispărut complet.

Într-o seară, după o ceartă urâtă despre bani, am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să trag eu pentru amândoi? Tu când o să fii responsabil?

Doru m-a privit lung și a spus:

— Poate niciodată… Dar măcar acum încerc.

Am realizat atunci că poate nu toți oamenii pot fi schimbați după chipul și asemănarea noastră. Poate că uneori trebuie doar să-i accepți așa cum sunt și să speri că prezența ta îi va ajuta să crească puțin câte puțin.

Când bunica s-a stins din viață, am rămas doar noi doi în apartament. În ziua înmormântării, Doru mi-a strâns mâna și mi-a spus:

— Mulțumesc că n-ai renunțat la mine.

Acum, când stau seara pe balcon și privesc luminile orașului alături de el, mă întreb: oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem schimba pentru cei pe care-i iubim?