„Fă-ți bagajele și vino ACUM!” – Povestea mea cu o soacră care ne-a invadat viața

— Fă-ți bagajele și vino ACUM! a tunat vocea Elenei în telefon, la nici două zile după ce am ieșit din maternitate. Țineam în brațe pe Vlad, fiul nostru abia născut, iar Radu, soțul meu, mă privea neputincios. Elena, mama lui, nu accepta niciun refuz. „Nu știi tu să ai grijă de copil! Eu am crescut trei, știu mai bine!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să plec la ea, dar Radu părea prins între două lumi. „Hai, Ana, măcar câteva zile… să ne ajute.”

Așa a început coșmarul. Elena a venit peste noi cu valiza plină de haine și reguli. În fiecare dimineață intra în cameră fără să bată: „Nu-l ține așa! Nu-l hrăni acum! Nu-l înfășa cu păturica aia!”

Mă simțeam invizibilă în propria casă. Îmi venea să țip, dar mă temeam să nu-l rănesc pe Radu. Seara, când Vlad adormea, mă ascundeam în baie și plângeam încet, ca să nu mă audă nimeni.

— Ana, nu te supăra pe mama… vrea doar să ajute, îmi spunea Radu, dar vocea lui era stinsă.

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să respir în casa asta! Nu vezi că nu mă lasă să fiu mamă?

El tăcea. Îl vedeam cum se zbate între mine și Elena. Încerca să fie mediator, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt mai singură.

Într-o zi, Elena a decis că trebuie să botezăm copilul cât mai repede. „Nu se știe niciodată ce se poate întâmpla! Eu am vorbit deja cu preotul. Duminică mergem la biserică.”

— Dar eu nu sunt pregătită… am nevoie de timp…

— Nu contează! Copilul trebuie botezat! Eu știu mai bine!

Am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon și am urlat în gând: „E VIAȚA MEA! Copilul MEU!”

În noaptea aceea am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină de oglinzi sparte, iar Elena mă urmărea cu un zâmbet rece. M-am trezit transpirată și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu:

— Te rog, spune-i mamei tale că avem nevoie de spațiu. Că vreau să fiu eu mamă pentru Vlad.

— Ana… nu pot… dacă îi spun ceva, se supără și nu mai vorbește cu noi.

— Și eu? Eu nu contez?

Am început să mă îndoiesc de tot: de mine, de el, de căsnicia noastră. M-am întrebat dacă nu cumva Elena are dreptate: poate chiar nu sunt o mamă bună…

Într-o după-amiază, când Vlad plângea neconsolat, Elena a intrat val-vârtej:

— Dă-mi-l mie! Tu nu știi ce faci!

Atunci am cedat. Am țipat:

— Ajunge! E copilul meu! Ieși din cameră!

Elena a rămas șocată. Radu a venit alergând:

— Ce se întâmplă aici?

— Soția ta m-a dat afară din cameră! După tot ce fac pentru voi!

Radu s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată am văzut furie în ochii lui.

— Ana… nu trebuia să-i vorbești așa mamei mele.

Am simțit că mă prăbușesc. Am luat copilul și am ieșit din casă. Am mers ore întregi pe stradă, fără direcție. M-am oprit într-un parc și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

În zilele următoare, Elena a început să-i spună lui Radu că sunt instabilă, că nu pot avea grijă de Vlad singură. Radu s-a răcit față de mine. Vorbeam doar despre copil sau despre ce vrea mama lui.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar când îl vedeam pe Vlad zâmbind în somn, simțeam că nu pot renunța la familia mea.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am stat față în față cu Radu:

— Dacă nu pui limite între noi și mama ta, eu plec. Nu mai pot trăi așa.

Radu s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată l-am văzut speriat.

— Ana… nu vreau să te pierd… dar nici pe mama nu pot s-o rănesc.

— Atunci va trebui să alegi.

A doua zi dimineață, Elena a venit ca de obicei cu sfaturi și ordine. Dar Radu i-a spus calm:

— Mamă, te rog să ne lași singuri o vreme. Avem nevoie de intimitate.

Elena a izbucnit în plâns:

— După tot ce am făcut pentru voi! Asta e recunoștința voastră?

Dar Radu a rămas ferm. În sfârșit, după luni de chinuri, casa noastră a devenit liniștită. Dar rana rămâne: relația cu Elena s-a răcit definitiv, iar între mine și Radu încă există umbre.

Mă întreb adesea: cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei? Unde se termină respectul pentru părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Ce ați fi făcut voi în locul meu?