Doruțul care s-a întors: Povestea unei dimineți și a unui legământ

— Nu înțeleg de ce insiști să-i duci mâncare, Irina, mi-a spus mama într-o dimineață rece de noiembrie, în timp ce îmi înfășuram eșarfa la gât. — E doar un cerșetor, nici măcar nu știm cine e cu adevărat.

Am oftat, strângând în mâini punga cu sandvișuri calde. — Mama, dacă tu ai fi pe stradă, nu ți-ar plăcea să știi că cineva se gândește la tine?

Nu a mai zis nimic. Am ieșit pe ușa apartamentului nostru mic din cartierul Dristor și am pornit spre biserica Sfântul Anton. Acolo, pe treptele reci, stătea același bătrân cu ochii blânzi și barba nerasă. Îl chema Nea Ilie. Nu știam prea multe despre el, doar că nu vorbea mult și că zâmbea de fiecare dată când îi întindeam micul dejun.

Ani la rând am repetat acest ritual. Într-o zi, când am avut nevoie de bani pentru facultate, tata mi-a spus răstit:

— Dacă nu mai ai bani, lasă prostiile astea cu milostenia! Ai grijă de tine!

Dar eu nu m-am putut opri. Simțeam că acel gest mic mă ține ancorată în ceva bun, ceva ce nu voiam să pierd.

Apoi a venit ziua nunții mele cu Vlad. Era o dimineață însorită de mai, iar biserica era plină de rude și prieteni. Mama plângea de emoție, tata își dregea glasul, iar eu tremuram de fericire și teamă. Când preotul a început slujba, ușa bisericii s-a deschis larg și doisprezece oameni necunoscuți au intrat. Toți erau îmbrăcați modest, unii cu haine ponosite, alții cu paltoane vechi.

Lumea a început să murmure. Tata s-a ridicat nervos:

— Ce caută oamenii ăștia aici?

Un bărbat tânăr, cu ochii verzi și obrajii supți, s-a apropiat de altar. În mâini ținea o scrisoare. S-a uitat la mine și a spus:

— Irina, nu ne cunoști pe toți, dar noi te cunoaștem pe tine. Suntem prietenii lui Nea Ilie.

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad mi-a strâns mâna. Preotul a făcut semn să continue.

— Nea Ilie nu mai e printre noi. A murit acum două săptămâni. Dar înainte să plece, ne-a rugat să venim la nunta ta și să-ți spunem ceva: „Spuneți-i Irinei că fiecare mic dejun pe care mi l-a adus a fost o zi în plus de speranță pentru mine și pentru mulți alții.”

Femeia de lângă el a început să plângă. — Datorită ție, am avut curaj să cer ajutor când am rămas fără casă. Ai fost lumina noastră în fiecare dimineață.

M-am prăbușit pe banca din față, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mama s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Nu știam… Nu știam cât de mult poate conta un gest atât de mic…

Tata s-a uitat rușinat la podea. Vlad m-a sărutat pe frunte.

Cei doisprezece au lăsat pe altar o cutie veche din lemn. În ea era o fotografie cu Nea Ilie zâmbind și o scrisoare scrisă tremurat:

„Irina dragă,

Nu am avut niciodată copii sau familie aproape. Tu ai fost familia mea în ultimii ani. Ai adus lumină acolo unde era doar frig. Să nu încetezi niciodată să fii bună, chiar dacă lumea râde sau te ceartă. Bunătatea ta a salvat vieți.”

Am citit scrisoarea cu voce tare. Lumea din biserică tăcea ca la o slujbă de înmormântare. Apoi, încet-încet, oamenii au început să vină la mine și să mă îmbrățișeze.

După nuntă, am primit mesaje de la rude care își cereau iertare pentru prejudecățile lor. Mama a început să ducă ea însăși mâncare la biserică. Tata a venit într-o seară la mine și mi-a spus:

— Iartă-mă că n-am văzut ce contează cu adevărat.

Viața mea s-a schimbat atunci. Am început să organizez voluntariat pentru oamenii fără adăpost din cartierul nostru. Vlad m-a susținut mereu, chiar dacă uneori ne certam din cauza banilor sau a timpului petrecut cu alții.

Dar cel mai greu a fost când am rămas însărcinată și am pierdut sarcina după trei luni. M-am simțit goală și inutilă. Într-o dimineață, am găsit pe treptele bisericii o floare și un bilet: „Pentru Irina – cea care nu lasă niciodată speranța să moară.” Era semnat de unul dintre cei doisprezece.

Atunci am înțeles că bunătatea nu e doar despre a da ceva altora; e despre a-ți păstra inima vie chiar și când doare.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: dacă nu l-aș fi ajutat pe Nea Ilie, oare cine m-ar fi ajutat pe mine să trec peste pierderile mele? Poate că fiecare gest mic e o punte spre vindecarea noastră.

Voi ce credeți? Chiar poate un gest mărunt să schimbe destine? Sau lumea e prea grăbită ca să observe?