Adevărul amar despre familie: Când banii devin mai importanți decât dragostea

— Nu pot să cred că ai ajuns să spui asta, Radu! — vocea mea tremura, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Stăteam în sufrageria casei părintești, încă mirosind a cafeaua mamei, deși ea nu mai era acolo de două luni. Fratele meu, cu ochii lui reci și privirea fixată în podea, părea un străin.

— Nu e vorba de sentimente, Ioana. E vorba de logică. Două case goale, două vieți risipite. Putem să vindem tot, să luăm un apartament mare și să trăim ca o familie adevărată. — Radu își freca palmele, semn că era nervos, dar încerca să pară rațional.

— O familie adevărată? — am izbucnit eu. — După ce mama a murit, tu ai dispărut două săptămâni. Acum te întorci cu planuri de vânzare și calcule reci. Casa asta e tot ce mi-a rămas din ea!

A tăcut. În colțul camerei, tata stătea pe fotoliu, privind absent la televizorul care mergea pe silențios. De când mama nu mai era, el se stingea pe zi ce trece. Eu veneam zilnic să-l îngrijesc, să-i aduc medicamentele, să-i încălzesc supa preferată. Radu venea rar, mereu grăbit, mereu cu telefonul la ureche.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camerele reci, am atins pernele brodate de mama, am deschis dulapul cu hainele ei. Fiecare lucru avea povestea lui. Cum aș fi putut să vând totul?

A doua zi, Radu a venit cu o hârtie: „Uite, am găsit un cumpărător pentru casa noastră. Preț bun. Ne mutăm împreună la blocul din centru.”

— Nu vreau! — am spus scurt.

— Atunci rămâi aici cu tata și vezi cum te descurci! — a răbufnit el și a trântit ușa.

Au urmat săptămâni de tăcere între noi. Tata se simțea tot mai rău. Într-o dimineață l-am găsit căzut lângă pat. L-am dus la spital, apoi medicii mi-au spus că are nevoie de îngrijire permanentă. Am plâns pe holurile spitalului, simțindu-mă singură și copleșită.

Radu a venit abia după trei zile. A privit totul ca pe o problemă logistică:

— Nu putem să-l ținem acasă. Trebuie dus la azil.

— Poate ar trebui să stai tu cu el măcar o perioadă! — am strigat eu.

— Eu am serviciu! Tu ai timp liber.

M-am simțit insultată. Eu eram cea care renunțase la job ca să am grijă de părinți. El era mereu ocupat cu afacerile lui misterioase.

În cele din urmă, tata a ajuns la un azil din marginea orașului. Am plâns zile întregi după ce l-am lăsat acolo. Mă simțeam vinovată, dar nu aveam altă soluție.

După câteva luni, tata s-a stins. La înmormântare, Radu a venit cu soția lui, Adina, și cu fiica lor care nu mă privea niciodată în ochi. Totul părea o formalitate pentru ei.

La câteva zile după parastas, am primit un telefon de la notar:

— Doamnă Ioana Popescu? Vă invităm la deschiderea testamentului tatălui dumneavoastră.

Am mers cu inima strânsă. În biroul notarului, Radu stătea relaxat, zâmbind ironic.

Notarul a citit:

„Las întreaga mea avere fiului meu, Radu Popescu…”

Am simțit cum mi se taie respirația.

— E o greșeală! — am șoptit.

— Nu e nicio greșeală — a spus Radu rece. — Tata a decis ce e mai bine.

Am ieșit din birou amețită. Toată viața mea se prăbușea: casa copilăriei mele, amintirile cu mama, grija pentru tata — toate dispăruseră într-o clipită.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Radu:

— Cum ai putut? Eu am avut grijă de el! Eu am renunțat la tot!

— Tata nu voia scandaluri și certuri pe moștenire. Așa a decis el — mi-a răspuns sec.

Am aflat apoi de la vecina noastră, tanti Viorica, că Radu venea des la tata în ultimele luni și îi aducea acte de semnat.

— L-am văzut cu niște hârtii… Tata tău era cam confuz atunci… — mi-a spus ea cu voce joasă.

M-am simțit trădată nu doar de fratele meu, ci și de propriul tată. Oare chiar nu conta tot ce făcusem pentru ei?

Am încercat să contest testamentul, dar avocatul mi-a spus că e aproape imposibil fără dovezi clare de abuz sau constrângere.

Radu m-a sunat într-o zi:

— Ioana, nu are rost să ne certăm toată viața pentru niște case. Ia-ți lucrurile și încearcă să mergi mai departe.

Am închis telefonul fără să-i răspund.

Au trecut luni de atunci. M-am mutat într-o garsonieră mică la periferie și încerc să-mi reconstruiesc viața. Dar rana trădării nu se vindecă ușor.

Uneori mă întreb: oare sângele chiar înseamnă ceva când banii intră între noi? Ce rămâne din familie când dragostea e înlocuită de calcule reci? Poate cineva să ierte vreodată o asemenea trădare?