Tatăl care a mâncat terci, ca fiul să poată avea friptură

— Tata, iar mănânci terci? Nu vrei să-ți fac ceva mai bun?
Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, dar eu îmi ascund privirea în farfuria cu terci de ovăz. Îl aud cum deschide frigiderul, cum trântește ușa și oftează. Știu ce vede: două ouă, un rest de brânză și o bucată de carne pe care i-am lăsat-o lui.
— Nu-mi trebuie altceva, Vlad. M-am obișnuit așa.
Nu-i spun că pensia mea abia ajunge pentru facturi și medicamente, că am renunțat la carne de luni bune doar ca el să poată merge la facultate fără griji. Nu-i spun că fiecare leu pe care-l pun deoparte e pentru el, nu pentru mine.

Mă uit la mâinile mele crăpate, la unghiile murdare de la grădinărit. Cândva, visam să am o bătrânețe liniștită, să citesc pe prispa casei și să mă bucur de nepoți. Dar soția mea, Maria, s-a stins devreme, iar Vlad a rămas singurul meu rost pe lume. De când a plecat la București la facultate, am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu-i lipsească nimic.

— Tata, nu vreau să te văd așa. Lasă-mă să mă angajez, nu trebuie să-ți mai trimiți banii!
Îl privesc pe Vlad: are ochii Mariei, aceeași privire caldă și încăpățânată. Dar eu nu pot accepta gândul că fiul meu ar trebui să muncească în timp ce studiază.
— Nu te-am crescut ca să cari lăzi prin supermarketuri. Tu să înveți, să ajungi cineva!
El oftează și pleacă în camera lui. Îi aud pașii grei pe parchetul vechi. Mă doare fiecare discuție de genul ăsta, dar nu pot altfel.

Seara, când se întoarce de la bibliotecă, îl aștept cu o farfurie de friptură — ultima bucată de carne din congelator. O privesc cum sfârâie în tigaie și îmi amintesc de vremurile când Maria gătea pentru noi toți: sarmale duminica, cozonaci de Crăciun… Acum casa e prea mare și prea tăcută.

— Tata, tu nu mănânci?
— Am mâncat deja, Vlad.
Minciuna asta a devenit obișnuință. El mănâncă în tăcere, iar eu mă uit la el cu o mândrie amară: băiatul meu e la facultate, are note bune — dar la ce preț?

Într-o zi de toamnă târzie, primesc o scrisoare de la bancă: ratele pentru casa veche au crescut. Mă uit la cifrele reci și simt cum mă apasă în piept. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Vlad nu trebuie să știe.

— Tata, ai primit ceva?
Îi ascund scrisoarea sub ziar.
— Nimic important.
Dar el vede ridurile adâncite pe fruntea mea și se apropie încet.

— Tata… tu chiar ești bine?
Îmi vine să-i spun adevărul: că mi-e frică de ziua de mâine, că nu mai pot duce singur toate grijile astea. Dar nu pot. Sunt tatăl lui — trebuie să fiu stâncă.

Într-o seară friguroasă, îl aud vorbind la telefon cu cineva:

— Nu pot veni la petrecere, trebuie să stau cu tata… Da, știu că exagerez… Dar nu-l pot lăsa singur.

Mă simt vinovat. Îi fur tinerețea cu grijile mele? Am vrut să-i ofer totul și poate i-am luat libertatea.

În Ajunul Crăciunului, Vlad vine acasă cu o pungă mare:

— Ți-am luat carne de porc! Facem sarmale ca pe vremuri?
Îl privesc și simt cum mi se umezește privirea. Îl îmbrățișez strâns.

— Mulțumesc, băiete… Dar nu trebuia să cheltui banii tăi!
— Tata, nu mai sunt copil. Lasă-mă și pe mine să am grijă de tine.

Atunci izbucnesc în plâns. Toate sacrificiile mele par mici față de dragostea lui simplă și sinceră.

După masa de Crăciun, stăm amândoi pe canapea și ne uităm la poze vechi. Vlad mă întreabă:

— Tata… tu ai fost fericit?
Înghit în sec. Ce-i pot răspunde? Am fost fericit când l-am văzut crescând sănătos, când l-am văzut intrând la facultate… Dar am fost și singur, și obosit.

— Am fost fericit când te-am văzut pe tine fericit. Restul… nu mai contează.

El mă strânge de mână și zâmbește trist.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare am făcut bine sacrificându-mi viața pentru fiul meu? Oare dragostea părintească trebuie să fie mereu tăcută și plină de renunțări? Sau ar fi trebuit să-i spun mai des cât de greu mi-a fost?

Poate că fiecare părinte din România simte povara asta: între mândrie și dragoste, între datorie și dorință de liniște. Voi ce ați fi făcut în locul meu? A meritat sacrificiul?