Umbra Nepăsării: Povestea Fratelui Meu, Sorin

— Nu mai are rost să-i mai suni, Irina. Nu vor veni, mi-a spus Sorin cu o voce stinsă, privind pe fereastra aburită a salonului de spital.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia zi de când încercam să-i conving pe Andreea, Vlad și Radu să vină să-și vadă tatăl. Niciunul nu răspunsese la telefon. Mesajele mele rămâneau citite, dar fără răspuns. Mă uitam la Sorin, fratele meu mai mare, omul care își dedicase fiecare clipă copiilor lui, și nu puteam să înțeleg cum ajunseserăm aici.

Îmi amintesc perfect ziua în care Lidia, soția lui, a plecat. Era o după-amiază ploioasă de martie. Sorin a venit la mine cu ochii roșii de plâns și cu cei trei copii de mână. „Nu știu ce să fac, Irina. Nu vreau să-i pierd și pe ei”, mi-a spus atunci. Avea doar 35 de ani și deja părea bătrân de griji. A refuzat orice ajutor din partea părinților noștri sau a prietenilor. „Sunt tatăl lor. E datoria mea.”

Anii au trecut greu. Sorin lucra la două restaurante ca bucătar-șef. Își începea ziua la cinci dimineața și ajungea acasă după miezul nopții. Între două schimburi, gătea pentru copii, îi ajuta la teme și le citea povești înainte de culcare. De Crăciun, făcea cele mai frumoase prăjituri și nu exista zi de naștere fără tort făcut în casă. Când Andreea a vrut pian, Sorin a făcut ore suplimentare ca să-i cumpere unul second-hand. Pentru Vlad, care visa la bicicletă, a renunțat la concediu ca să strângă bani.

Copiii îi mulțumeau, dar mereu cereau mai mult. „Tati, colegii mei au telefoane noi”, „Tati, vreau excursie cu clasa”, „Tati, vreau haine de firmă”. Sorin zâmbea obosit și făcea tot posibilul să le ofere tot ce-și doreau. Uneori îl certam: „Nu-i răsfața atât! O să uite cât ai muncit pentru ei.” El doar ridica din umeri: „Sunt copiii mei. Dacă eu nu le dau, cine?”

Când au crescut, distanța dintre ei s-a mărit. Andreea a plecat la facultate în Cluj și venea acasă doar de sărbători. Vlad s-a angajat la o firmă de IT și s-a mutat cu prietena lui în București. Radu, cel mai mic, era încă în liceu și rareori stătea acasă – prefera să iasă cu prietenii sau să stea pe telefon.

Sorin îmi spunea uneori: „Parcă nu mă mai recunosc copiii mei. Parcă nu mai au nevoie de mine.” Îl vedeam cum se topește pe zi ce trece, dar nu voia să recunoască nimănui cât îl doare.

Apoi a venit vestea care ne-a dat lumea peste cap: cancer gastric avansat. Sorin a încercat să ascundă cât a putut diagnosticul de copii. „Sunt ocupați cu viața lor”, mi-a spus. Dar când tratamentele l-au slăbit atât de tare încât nu mai putea merge singur la baie, m-a rugat să-i sun eu.

— Irina, nu vreau să-i sperii… dar poate vor vrea să vină…

Am sunat-o prima pe Andreea.

— Andreea, tatăl tău e foarte bolnav. Ar trebui să vii acasă.

— Nu pot acum, mă pregătesc pentru sesiune… poate peste două săptămâni.

Vlad mi-a răspuns sec:

— Am deadline-uri la muncă. Să-mi dai un semn dacă se agravează.

Radu nici măcar nu a răspuns la telefon.

În salonul alb și rece al spitalului județean din Ploiești, Sorin privea pe geam fără speranță.

— Poate am greșit undeva… Poate i-am protejat prea mult…

Nu știam ce să-i spun. Îl țineam de mână și încercam să-i transmit toată dragostea mea de soră.

Într-o seară, când credeam că doarme, l-am auzit șoptind:

— Dacă ar fi fost mama lor aici… poate ar fi fost altfel…

În ultimele zile, am încercat din nou să-i aduc pe copii lângă el. Le-am trimis poze cu el slăbit, mesaje disperate: „Veniți! Nu știu cât mai are!” Nimic.

Într-o dimineață geroasă de februarie, Sorin s-a stins cu mâna mea în mâna lui. Ultimele lui cuvinte au fost:

— Să ai grijă de ei… poate într-o zi își vor aminti cine am fost.

La înmormântare au venit toți trei. Au plâns frumos lângă sicriu și au postat poze pe Instagram cu citate despre familie și iubire pierdută. Oamenii din sat îi priveau cu milă sau cu reproș.

După slujbă, Andreea m-a întrebat:

— Tu crezi că tata ne-a iertat?

Am privit-o lung și am simțit un nod în gât.

— Nu știu… Dar cred că ar fi vrut doar să fiți lângă el când avea cea mai mare nevoie.

Acum stau singură în casa lui Sorin și mă uit la pozele cu el și copiii când erau mici. Mă întreb dacă sacrificiul unui părinte chiar contează sau dacă uneori dragostea necondiționată îi face pe copii să uite cât valorează prezența lor.

Oare unde am greșit? Oare ce putem face ca dragostea părintească să nu fie trecută cu vederea? Voi ce credeți?