Între două focuri: Cum am supraviețuit conflictului cu soacra mea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să o suport în casa noastră! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era deja a treia oară în acea săptămână când doamna Mariana, mama lui Vlad, își făcea simțită prezența în apartamentul nostru micuț din cartierul Titan. De fiecare dată, găsea ceva de criticat: ba că nu am pus destulă sare în ciorbă, ba că nu șterg praful cum trebuie, ba că nu știu să cresc un copil — de parcă fetița noastră, Ilinca, nu ar fi fost mereu veselă și sănătoasă.

Vlad m-a privit cu ochii lui albaștri, obosiți de atâtea certuri. — Te rog, încearcă să o înțelegi. E mama… Știi că nu are pe nimeni altcineva.

— Și eu ce sunt? Un sac de box? Nu vezi că mă rănește cu fiecare cuvânt?

El a oftat și s-a așezat pe marginea patului. — Nu vreau să aleg între voi două…

Asta era problema: mereu eram între două focuri. Încercam să fiu o noră bună, o soție iubitoare și o mamă atentă. Dar simțeam că mă pierd pe mine însămi în acest război surd, purtat cu vorbe tăioase și priviri reci.

În ziua aceea, totul a explodat. Doamna Mariana a venit pe neașteptate, cu o pungă de cumpărături și un aer de superioritate. — Am adus niște carne proaspătă. Să nu-i mai dai copilului tău numai legume fierte, că nu crește mare așa!

Am încercat să zâmbesc politicos. — Mulțumesc, dar Ilinca mănâncă foarte bine.

— Da, sigur… Dacă tu spui. Dar uite ce slabă e! La vârsta ei, Vlad era deja dolofan.

Mi-am mușcat buza ca să nu răspund. Dar când a început să scotocească prin dulapuri și să arunce la gunoi borcanele cu compot făcute de mama mea, n-am mai rezistat.

— Vă rog frumos să nu mai aruncați nimic din ce am făcut eu sau mama mea! am spus, ridicând vocea fără să vreau.

Ea s-a întors spre mine cu o privire rece ca gheața. — Nu-mi vorbi așa în casa fiului meu!

— Este și casa mea! am răspuns, simțind cum îmi tremură mâinile.

Vlad a intrat exact atunci în bucătărie. S-a uitat la noi ca la două străine care se luptau pentru același teritoriu.

— Ce se întâmplă aici?

— Întreab-o pe nevastă-ta! Nu mă respectă deloc! a izbucnit soacra mea.

— Nu mai pot trăi așa! am spus eu, cu lacrimi în ochi. Ori eu, ori ea!

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. — Nu pot să-mi dau afară mama…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă Ilinca. M-am gândit la toate momentele frumoase de la începutul relației noastre: serile târzii când visam împreună la o familie fericită, la promisiunile lui că va fi mereu de partea mea.

Seara, după ce doamna Mariana a plecat trântind ușa, Vlad a venit lângă mine. — Îmi pare rău… Nu știu ce să fac.

— Nici eu nu știu… Dar nu mai pot continua așa. Simt că mă sufoc.

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat: — Mami, de ce plângi?

Am strâns-o la piept și i-am promis că voi face tot ce pot ca să fie bine. Dar nu știam cum.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit tot mai apăsătoare. Vlad era distant, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să ies la o cafea.

— Nu mai pot, Simona… Simt că nu mai am aer aici.

— Trebuie să vorbești deschis cu Vlad. Să-i spui exact ce simți. Altfel te vei pierde pe tine.

Am încercat. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, i-am spus lui Vlad tot ce aveam pe suflet: cât de mult mă doare lipsa lui de sprijin, cât de greu îmi este să fiu mereu cea care cedează.

— Dacă nu pui limite acum, mama ta va continua la nesfârșit. Eu nu vreau să ajungem la divorț din cauza asta…

El s-a uitat lung la mine și mi-a spus încet: — O să încerc să vorbesc cu ea. Dar te rog… ai răbdare cu mine.

A doua zi, Vlad s-a dus la doamna Mariana și i-a spus că trebuie să respecte regulile casei noastre. Când s-a întors acasă, era palid și abătut.

— A plâns… Mi-a spus că sunt un fiu nerecunoscător.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Știam că nimic nu va mai fi ca înainte.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu soacra mea este încă rece, dar cel puțin acum avem limite clare. Vlad încearcă să fie mai prezent lângă mine și Ilinca. Dar rana rămâne acolo — o rană care încă doare și care mă face să mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam găsi o cale mai blândă.

Oare câte femei din România trec prin același foc? Oare există vreo soluție care să nu lase cicatrici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?