Umbra unei alegeri: Mărturisirea Anei

— Ana, iar ai uitat să iei pâine! vocea lui Mihai răsună tăios din hol, în timp ce eu stau nemișcată la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de cafea reci. Privesc la obrăznica de pe degetul meu, ca și cum ar putea să-mi răspundă la întrebarea care mă macină de ore întregi: „Ce-am făcut?”

Nu știu dacă regret. Nu știu dacă pot. Totul s-a întâmplat atât de repede, atât de firesc, încât aproape că nu-mi vine să cred că eu sunt femeia care, până ieri, nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze la altceva decât la rutina noastră obosită.

— Ana, mă auzi? insistă Mihai, intrând în bucătărie cu pași grei. — Da, scuză-mă, am uitat… răspund mecanic, fără să-l privesc. El oftează și se așază la masă, deschizând telefonul. Îl privesc pe furiș: aceleași gesturi, aceleași priviri pierdute în ecran, aceeași tăcere care s-a așternut între noi de ani buni.

Aseară, la cina de la birou, totul a fost altfel. Lumina caldă din restaurant, râsetele colegilor, vinul roșu care mi-a încălzit obrajii. Și Vlad. Vlad cu ochii lui verzi și privirea care părea să mă vadă cu adevărat. Nu ca Mihai, care trece pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier.

— Ana, tu ce părere ai? m-a întrebat Vlad la un moment dat, iar eu am tresărit. Nu-mi mai amintesc ultima dată când cineva m-a întrebat ce cred eu despre ceva. Am râs, am vorbit ore întregi despre cărți, despre filme, despre visele noastre neîmplinite. Și apoi, după ce toți au plecat, am rămas doar noi doi. O ploaie măruntă bătea în geamuri și Vlad mi-a atins mâna peste masă. Atât de simplu. Atât de firesc.

— Ana, nu vreau să te pun într-o situație… a șoptit el. Dar eu deja simțeam cum ceva din mine se rupe și se reconstruiește altfel. Am ieșit împreună în ploaie și, sub lumina felinarelor ude, l-am sărutat. Nu a fost pasiune oarbă, ci o nevoie disperată de a fi văzută, atinsă, dorită.

Acum stau aici, cu Mihai la un metru distanță și totuși la ani-lumină de mine. Îmi vine să-i spun totul. Să-i strig că nu mai pot trăi așa, că nu mai sunt femeia pe care o cunoaște el. Dar mă uit la el și văd doar oboseală și resemnare.

— Ana, vrei să mergem la mama sâmbătă? întreabă Mihai fără să ridice ochii din telefon. — Da… sigur… răspund absentă.

Mă ridic și mă duc în dormitor. Închid ușa încet și mă prăbușesc pe marginea patului. Îmi amintesc de începuturile noastre: eram doi copii visători într-un oraș mic din Moldova. Ne-am mutat la București cu speranța că aici vom construi ceva împreună. Dar viața ne-a înghițit: ratele la bancă, serviciile stresante, părinții bolnavi acasă… Și undeva pe drum ne-am pierdut unul pe celălalt.

Telefonul vibrează: „Mi-a făcut bine să te văd aseară. Sper că ești ok.” E Vlad. Îmi mușc buza și șterg mesajul fără să răspund. Nu pot să-i spun nimic acum.

Seara vine greu peste apartamentul nostru mic. Mihai gătește ceva în bucătărie; îl aud cum trântește oală după oală. Miroase a supă de pui și a tristețe veche. Mă gândesc la părinții mei: mama mereu tăcută lângă tata, suportând totul „pentru familie”. Oare așa trebuie să fie viața? Să te stingi încet lângă cineva doar pentru că așa e „corect”?

La cină nu vorbim aproape deloc. Doar linguri care lovesc farfuriile și știrile care bâzâie în fundal. La un moment dat Mihai mă privește lung:

— Ești ok? Pari… altfel.

Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

— Sunt doar obosită… răspund încet.

Noaptea nu pot dormi. Mă răsucesc în pat lângă Mihai care sforăie ușor. Îmi trec degetele peste obrăznică și mă întreb dacă nu cumva totul e doar vina mea. Poate nu am încercat destul? Poate nu am spus destul? Sau poate pur și simplu ne-am schimbat prea mult ca să mai fim împreună?

A doua zi dimineață mă hotărăsc să-i spun adevărul. Îl găsesc în bucătărie cu o cafea în mână.

— Mihai… trebuie să vorbim.

Se uită la mine speriat.

— Ce s-a întâmplat?

— Am făcut ceva rău…

Îi povestesc totul: cina, Vlad, sărutul din ploaie. Îl văd cum se albește la față și cum îi tremură mâinile.

— De ce? întreabă el cu voce stinsă.

— Pentru că nu mai pot trăi ca o fantomă lângă tine! Pentru că am nevoie să simt că exist!

Tace mult timp. Apoi se ridică și pleacă fără un cuvânt.

Rămân singură în bucătărie, cu cafeaua rece și obrăznica grea pe deget.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar din frică sau obișnuință? Câte femei tac și se sting încet pentru că „așa trebuie”? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?