Când dragostea doare: Mărturia unei femei din București

— Camelia, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn, încercând să-mi găsesc cuvintele. În mintea mea, totul era un haos: imaginea lui Radu, soțul meu, cu telefonul ascuns sub pernă, mesajele scurte și reci pe care le primea la ore târzii, privirea lui vinovată când îl întrebam ceva banal.

Nu mai eram eu. Nu mai eram femeia sigură pe ea, care râdea cu poftă la glumele lui Radu și care visa la vacanțe pe litoralul românesc cu fetița noastră, Ilinca. Eram o umbră, prinsă între dorința de a afla adevărul și teama că adevărul mă va distruge.

Totul a început într-o seară de joi, când am găsit telefonul lui Radu uitat pe masa din sufragerie. Ecranul s-a luminat și am văzut un mesaj: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Semnat: „M.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am deschis conversația cu mâinile tremurânde. Zeci de mesaje, glume, promisiuni, planuri. O lume paralelă în care eu nu existam. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu trezesc copilul.

A doua zi dimineață, Radu a venit la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am pus cafeaua în față și l-am privit fix:

— Cine e M.? am întrebat cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam.

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit forțat:

— O colegă de la serviciu. Avem un proiect împreună.

Minciuna era evidentă. Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Nu mă minți, Radu! Am văzut mesajele!

S-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul:

— Ce cauți în telefonul meu? Nu ai încredere în mine?

— Nu mai am încredere în nimeni! am izbucnit eu.

Ilinca a apărut în ușă, speriată. Am alergat la ea și am strâns-o în brațe. În acea clipă am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Mama a venit să stea cu mine, încercând să mă convingă să-l dau afară pe Radu:

— Odată ce te-a trădat, o va face din nou! Nu merită lacrimile tale!

Dar eu nu puteam să renunț atât de ușor. Îl iubeam pe Radu. Îmi aminteam serile când dansam împreună în bucătărie, râsetele noastre când ne certam pe cine spală vasele. Îmi doream să cred că totul e doar o greșeală.

Am încercat să vorbim. L-am rugat să fie sincer cu mine.

— Camelia, nu știu ce s-a întâmplat cu noi… M-am simțit singur, ne-am îndepărtat… Ea m-a ascultat când tu nu mai aveai timp pentru mine…

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice palmă. Era vina mea? Eu eram de vină că el a ales să caute alinare în altă parte?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să mă uit în oglindă și să văd doar oboseală și riduri. Să mă întreb dacă mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit Radu.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, m-am prăbușit pe podeaua din baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Sorina:

— Nu mai pot… Nu știu ce să fac…

Sorina a venit imediat. M-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Camelia, nu ești singură! Orice ai decide, eu sunt aici pentru tine.

A doua zi am decis să merg la consiliere de cuplu. I-am spus lui Radu că vreau să încercăm să salvăm ce se mai poate salva. A acceptat fără tragere de inimă.

Ședințele au fost grele. Am scos la suprafață resentimente vechi, frustrări nespuse, dorințe neîmplinite. Am aflat că nu doar el era nefericit — și eu mă pierdusem pe mine undeva între griji, facturi și rutina zilnică.

Dar rana era adâncă. Oricât încercam să iert, imaginea mesajelor nu-mi dădea pace. Îl priveam pe Radu și vedeam mereu trădarea.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, am ieșit din casă fără direcție. M-am plimbat ore întregi prin Herăstrău, privind oamenii care râdeau, copiii care alergau fericiți. Mi-am dat seama că nu pot trăi mereu cu frica și suspiciunea în suflet.

Când m-am întors acasă, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Plec la mama câteva zile… Avem nevoie de o pauză.

Nu l-am oprit. Pentru prima dată după mult timp am simțit o ușurare ciudată.

Au trecut luni de atunci. Am rămas singură cu Ilinca și am descoperit că pot fi puternică pentru ea — și pentru mine însămi. Am început să ies din nou cu prietenele, să merg la teatru, să citesc cărți uitate pe rafturi. Am redescoperit cine sunt fără Radu.

Uneori încă doare. Încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dar știu că merit să fiu iubită sincer.

Mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi fericirea ta înaintea fricii de singurătate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?