Soția mea, economiile și închisoarea din propria casă

— Nu aprinde lumina, Vlad! Ai uitat cât costă kilowattul?
Vocea Marianei răsună tăios din bucătărie, iar eu rămân cu mâna pe întrerupător, ca un copil prins cu mâța-n sac. Mă uit la ceas: e trecut de șapte seara, iar afară s-a lăsat deja întunericul. În sufragerie e beznă, doar lumina slabă de la telefon îmi arată drumul spre canapea. Mă așez încet, încercând să nu fac zgomot, de parcă aș putea să mă ascund de propria soție în casa noastră.

Nu am fost mereu așa. Când am cunoscut-o pe Mariana, era veselă, plină de viață, cu ochii ei verzi care râdeau mereu. Îmi povestea cum a crescut la țară, cum mama ei îi spunea că „banii nu cresc în copaci” și cum fiecare leu trebuia drămuit. Am admirat-o pentru simțul ei practic, pentru felul în care știa să gătească o ciorbă gustoasă din nimic. Dar nu mi-am imaginat niciodată că această calitate avea să ne transforme viața într-o luptă zilnică pentru fiecare bănuț.

— Ai cumpărat pâine? — mă întreabă ea, apărând în prag cu lista în mână.
— Da, am luat una mică, cum ai scris tu.
— Și ai luat și lapte la reducere?
— Nu mai era la reducere… am luat normal.
— Vlad! Ți-am spus să nu iei dacă nu e la reducere! Nu avem nevoie urgent!

Îmi vine să urlu. Să ies pe ușă și să nu mă mai întorc. Dar mă uit la ea: e obosită, cu cearcăne adânci și mâinile crăpate de la atâta spălat vase fără detergent — „e prea scump”, spune ea mereu. Și totuși, nu pot să nu mă întreb: când a devenit casa noastră o pușcărie?

Prietenii mei au încetat să ne mai viziteze. La început îi invitam la un joc de cărți sau la un film. Dar Mariana stingea lumina din hol imediat ce intrau, le spunea să nu lase apa să curgă prea mult la baie și le servea doar ceai făcut din plicuri refolosite. Odată, Radu m-a tras deoparte:
— Vlad, ce se întâmplă cu voi? Parcă nu mai sunteți oameni…
Am râs atunci, dar râsul mi-a rămas în gât.

Sâmbetele au devenit cele mai grele zile. Mergeam împreună la piață, cu lista făcută de acasă. Niciodată nu aveam voie să cumpăr ceva ce nu era trecut acolo. Odată am vrut să iau niște cireșe pentru fiica noastră, Ilinca. Erau scumpe, dar ochii ei mari și pofticioși m-au convins. Mariana a făcut un scandal monstru în fața tuturor:
— Vlad, vrei să ne arunci banii pe fereastră? Pentru niște fructe care oricum se strică repede?
Ilinca s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi. Atunci am simțit că mă prăbușesc.

Seara, când Ilinca dormea deja, am încercat să vorbesc cu Mariana:
— Nu crezi că exagerăm? Copilul are nevoie și de bucurii…
— Bucurii? Bucuria e să ai ce pune pe masă mâine! Să nu ajungem ca părinții mei, cu datorii la magazin!
— Dar noi avem salarii bune… Nu suntem săraci!
— Nu contează! Oricând se poate întâmpla ceva rău! Trebuie să fim pregătiți!

Am încercat să-i explic că frica ei ne sufocă pe toți. Că Ilinca se ascunde când vrea să mănânce o ciocolată primită la școală. Că eu mă simt ca un chiriaș în propria casă. Dar Mariana nu voia să audă nimic. Pentru ea, orice cheltuială era un pericol.

Într-o zi, mama mea a venit pe neașteptate. A văzut frigiderul aproape gol și hainele vechi ale Ilincăi.
— Vlad, ce se întâmplă aici? Voi chiar trăiți bine?
Am dat din umeri. Nu puteam să-i spun adevărul fără să simt rușine.

Adevărul e că ajunsesem să mă tem de fiecare factură. Nu pentru că nu aveam bani — ci pentru că știam că orice sumă cheltuită în plus va aduce o ceartă interminabilă. Ajunsesem să ascund bonurile de la magazin sau să cumpăr lucruri mici pe ascuns pentru Ilinca: o gumă de mestecat, un pix colorat.

Într-o seară, după ce Mariana a adormit devreme — obosită după ce a spălat rufe la mână ca să nu consume curent — am stat pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă ceilalți oameni trăiesc la fel ca noi. Dacă și ei își numără fiecare leu sau dacă se bucură de viață fără teamă.

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat timid:
— Tati, tu crezi că mami o să mă lase vreodată să merg la ziua Mariei?
M-am uitat la ea și mi s-a rupt sufletul.
— O să vorbesc eu cu mami, promit.
Dar știam deja răspunsul Marianei: „Nu avem bani pentru cadouri inutile!”

Într-o duminică am cedat. Am aprins toate luminile din casă și am pus muzică tare. Mariana a venit furioasă:
— Ce faci?! Vrei să ne ruinezi?
— Vreau doar să trăim! Să râdem! Să fim o familie!
A izbucnit în plâns și s-a trântit pe pat.

Atunci am realizat că problema nu era doar economisirea — era frica ei adâncă de lipsuri, moștenită din copilărie. O frică ce ne-a transformat pe toți în prizonieri.

Acum stau singur în sufragerie și mă gândesc: oare câți dintre noi trăim cu frica asta? Câți ne lăsăm viețile conduse de trecut și uităm să ne bucurăm de prezent? Poate că adevărata economie e aceea în care nu pierdem dragostea celor dragi.

Voi ce ați face dacă ați simți că economiile au devenit lanțuri? Cum ați găsi curajul să rupeți tăcerea?