Umbra fricii: Povestea curajului fiului meu, David

— Nu mai plânge, Irina! Ți-am spus să nu mai plângi! — vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, iar pumnul lui s-a izbit de masă cu o forță care a făcut farfuriile să tresară. M-am strâns instinctiv, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi ascund lacrimile. David, băiețelul meu de patru ani, stătea nemișcat în prag, cu ochii mari, umezi, privind la scena care se repeta aproape seară de seară.

— Mami, ți-e frig? — a șoptit el, încercând să mă facă să zâmbesc. Dar nu puteam. Mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi sară din piept.

Sorin s-a apropiat de mine cu pași grei. Am simțit mirosul lui de alcool înainte să-i văd fața roșie, transpirată. — Nu ești bună de nimic! — a urlat el, iar palma lui a venit peste obrazul meu cu o viteză pe care nu am putut-o anticipa. Am căzut pe podea, simțind gustul metalic al sângelui în gură.

David a început să plângă. — Nu-l atinge pe mami! — a strigat el cu vocea lui subțire, dar Sorin nici nu l-a băgat în seamă. S-a întors spre el cu o privire rece, de animal hăituit.

— Taci din gură! — a răcnit Sorin, ridicând mâna spre copil. În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Am uitat de frică și m-am ridicat în genunchi, apucându-l de picior.

— Lasă-l! E doar un copil!

Sorin m-a împins la loc pe podea și a ieșit trântind ușa. Am rămas acolo, cu David lângă mine, amândoi tremurând. L-am strâns la piept și am plâns împreună.

Așa arătau serile noastre. Zilele erau ceva mai liniștite; Sorin lucra la service-ul auto din cartier și venea acasă abia după-amiaza. Eu lucram ca vânzătoare la magazinul alimentar din colț, dar banii abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare. Nu aveam pe nimeni aproape. Mama murise când eram adolescentă, iar tata nu vorbea cu mine de când m-am măritat cu Sorin împotriva voinței lui.

Prietenii dispăruseră rând pe rând. Nimeni nu vrea să fie martor la nefericirea altuia.

Într-o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din Berceni. Sorin venise acasă mai devreme decât de obicei și era deja beat. Mirosea a țuică ieftină și a benzină. David se juca pe covor cu mașinuțele lui roșii, iar eu pregăteam ciorba de cartofi.

— Ce-i cu ciorba asta? Nu știi să gătești nimic ca lumea? — a început el să urle din senin.

Am încercat să-i explic că nu mai avem bani pentru carne, dar nu m-a ascultat. A aruncat oala pe jos și m-a apucat de braț atât de tare încât am simțit cum mi se învinețește pielea sub degete.

— O să te-nvăț eu minte! — a spus printre dinți.

David s-a ridicat brusc și a fugit spre ușă. L-am văzut cum deschide ușa de la apartament și dispare pe scări. Sorin nici nu l-a observat; era prea ocupat să mă amenințe.

Au trecut câteva minute până când am auzit bătăi puternice în ușă. Era vecina de la trei, doamna Stanciu, cu David în brațe. Copilul plângea și repeta întruna: — Veniți repede! Tati o bate pe mami!

Doamna Stanciu a intrat peste noi fără să ceară voie. — Ce faci aici, măi omule? Ți-ai ieșit din minți? — l-a întrebat pe Sorin cu o voce aspră.

Sorin s-a blocat pentru o clipă. Nu era obișnuit ca cineva să-i țină piept. A încercat să spună ceva, dar doamna Stanciu deja scosese telefonul și suna la poliție.

— Gata! Ajunge! — a spus ea hotărâtă.

În câteva minute au venit polițiștii. Sorin a încercat să se scuze, dar era prea târziu. L-au luat pe sus și l-au dus la secție. Eu tremuram toată, iar David stătea lipit de mine, cu ochii roșii de plâns.

— Mami, acum ești bine? — m-a întrebat el încet.

L-am strâns tare la piept și am început să plâng din nou. Nu știam ce va urma. Nu aveam bani, nu aveam familie la care să mergem, dar pentru prima dată după mulți ani simțeam că pot respira.

A doua zi am fost chemată la secție să dau declarații. Polițista care m-a ascultat era tânără și avea ochi blânzi.

— Doamnă Irina, știu că vă este greu, dar trebuie să vă gândiți la dumneavoastră și la copilul dumneavoastră. Există centre unde puteți merge până vă puneți pe picioare.

Am acceptat ajutorul lor. În aceeași zi am ajuns într-un centru pentru victimele violenței domestice împreună cu David. Era o cameră mică, dar curată și caldă. Pentru prima dată după mult timp am dormit liniștită.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc un apartament mic unde să locuim doar noi doi. Am început terapia și am cunoscut alte femei care trecuseră prin aceleași coșmaruri ca mine. David merge acum la grădiniță și zâmbește din nou.

Uneori mă întreb cum ar fi fost viața noastră dacă băiețelul meu nu ar fi avut curajul să fugă după ajutor în acea noapte. Dacă nu ar fi existat oameni ca doamna Stanciu sau polițista aceea blândă.

Poate că nu voi uita niciodată frica din ochii lui David sau rușinea care mă apăsa în fiecare zi, dar știu că am găsit puterea să merg mai departe datorită lui.

Oare câte femei mai trăiesc încă în teroare chiar acum? Câți copii își găsesc curajul să-și salveze mamele? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să vorbească și să ceară ajutor.