Umbrele trecutului: Întoarcerea lui Radu

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua torențial, iar umbrele copacilor se proiectau strâmb pe pereții blocului nostru vechi din cartierul Dristor. Radu stătea în prag, ud leoarcă, cu privirea pierdută și cu mâinile strânse în jurul unei valize ponosite. Lângă el, o femeie tânără, cu ochii roșii de plâns, își ținea palmele împreunate ca pentru rugăciune.

— Te rog, Ilinca, lasă-mă să-ți explic… a șoptit el, vocea lui răgușită trădând oboseala și frica.

Nu-l mai văzusem de opt ani. Opt ani de când dispăruse fără urmă după ce tata murise și lăsase totul pe umerii mei: datoriile, grijile pentru mama bolnavă, casa care se dărâma peste noi. Radu fugise atunci cu banii de la înmormântare și cu inelul de aur al mamei. Nu mi-a scris, nu m-a sunat, nu a trimis nici măcar o carte poștală. Pentru mine, fratele meu murise în acea zi.

— Ilinca, te rog… nu avem unde să mergem. Am greșit, știu. Dar am nevoie de ajutorul tău acum. Măcar lasă-ne să stăm o noapte aici, a spus el, privind în jos.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Mama dormea în camera ei, abia respirând sub greutatea bolii. Dacă s-ar fi trezit și l-ar fi văzut pe Radu? Ar fi fost bucurie sau ar fi murit de supărare?

— Cine e la ușă? s-a auzit vocea mamei din dormitor.

— Nimeni, mamă! am răspuns repede, apoi m-am întors spre Radu și soția lui. Inima îmi spunea să-i las să intre. Mintea îmi urla să-i alung.

Am făcut un pas înapoi și le-am făcut semn să intre. S-au strecurat tăcuți pe holul îngust, lăsând în urmă o dâră de apă și frig.

— Mulțumesc… a șoptit femeia. — Eu sunt Ana.

Nu i-am răspuns. Am mers direct în bucătărie și am pus la fiert apă pentru ceai. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât am scăpat cana pe gresie.

— Ilinca… știu că nu merit iertarea ta. Dar nu am venit aici ca să-ți cer nimic altceva decât un acoperiș pentru o noapte. Am pierdut totul la Cluj. Firma la care lucram a dat faliment, am rămas fără bani și fără casă. Ana e însărcinată… a spus Radu încet.

M-am uitat la Ana. Avea ochii mari și triști, iar mâinile îi tremurau pe burtica abia vizibilă.

— Și ce vrei de la mine? Să uit tot ce ai făcut? Să mă prefac că nu ai dispărut când aveam cea mai mare nevoie de tine?

Radu a oftat adânc.

— Nu pot schimba trecutul. Dar pot încerca să repar ceva din ce am stricat.

Am stat toată noaptea pe canapea, ascultând ploaia și gândindu-mă la copilăria noastră: cum ne jucam printre blocuri, cum ne certam pe telecomandă sau pe ultima felie de cozonac la Crăciun. Cum tata îl certa mereu pe Radu că nu e destul de responsabil și cum eu încercam să-l apăr mereu.

Dimineața, mama s-a trezit devreme și a intrat în bucătărie. Când l-a văzut pe Radu, a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă în hohote.

— Mamă… iartă-mă! a spus Radu, îngenunchind lângă ea.

Mama l-a mângâiat pe cap ca atunci când eram mici.

— Ești copilul meu… Nu pot să te urăsc. Dar nici nu pot uita ce ai făcut surorii tale.

Zilele au trecut greu. Radu și Ana au rămas cu noi două săptămâni. Încercam să evit discuțiile cu el, dar tensiunea plutea mereu în aer. Mama încerca să ne apropie, dar fiecare masă era un câmp de luptă tăcut.

Într-o seară, după ce mama a adormit, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Ilinca… știu că nu mă vei ierta niciodată cu adevărat. Dar vreau să știi că regret tot ce am făcut. Am fost laș și egoist. Dar vreau să fiu un frate mai bun pentru tine și un tată bun pentru copilul meu.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut pentru prima dată frica adevărată — frica de a pierde familia pentru totdeauna.

— Știi ce doare cel mai tare? Că atunci când ai plecat, nu ai luat doar banii sau inelul mamei. Ai luat liniștea din casa asta. Ai luat speranța mea că familia noastră poate fi întreagă.

Radu a început să plângă în tăcere.

— Nu pot da timpul înapoi… Dar pot rămâne aici și pot avea grijă de voi toate trei. Pot încerca măcar…

Am simțit că ceva se rupe în mine — poate zidul pe care îl construisem atâția ani între mine și el.

— Poți încerca… dar va dura mult până voi putea avea din nou încredere în tine.

A doua zi dimineață, Radu s-a dus la piață și s-a întors cu sacoșe pline: cartofi, ceapă, mere — ca atunci când tata era încă în viață și mergeam toți patru la cumpărături sâmbătă dimineața. A început să repare robinetul care curgea de luni bune și să ajute la gătit.

Vecinii au început să vorbească: „Uite-l pe Radu! S-a întors după atâția ani! Oare ce vrea?”

Mama zâmbea mai des acum. Ana începea să prindă curaj și să vorbească despre copilul care urma să vină.

Într-o seară, stând singură pe balcon, am privit luminile orașului și m-am întrebat: Oare chiar putem ierta orice? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există familie perfectă — dar avem dreptul să încercăm să ne vindecăm împreună?