„De când ai divorțat, nu mai primești nimic!” – Povestea unei familii sfâșiate de cuvintele bunicii

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! De când ai divorțat, nu mai primești nimic! Nici casa, nici banii, nici măcar respectul meu!

Cuvintele mamei mele, Victoria, au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază de toamnă, când frunzele roșii și galbene se rostogoleau pe aleea din fața blocului nostru din Pitești. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Mara, fiica mea de șaptesprezece ani, stătea între noi, cu ochii mari și umezi, neștiind pe cine să creadă sau cui să-i ia apărarea.

— Mamă, nu poți să vorbești așa cu mine! Am trecut printr-un coșmar cu Mihai, am făcut tot ce am putut pentru Mara… Nu merit asta!

Victoria s-a ridicat brusc de la masă și a trântit farfuria în chiuvetă. — Ai făcut tot ce ai putut? Ai distrus o familie! Ai adus rușine peste noi! Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecinii? Sora ta, Anca, a știut să-și țină bărbatul acasă. Tu n-ai fost în stare!

Mara a început să plângă încet. — Bunico, nu e vina mamei… Tata a plecat cu altcineva…

— Taci, Mara! Nu știi tu cum merg lucrurile între adulți! Irina trebuia să lupte pentru căsnicia ei, nu să arunce totul la gunoi!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să respir aerul rece. În minte îmi răsunau aceleași reproșuri pe care le auzisem toată copilăria: „Nu ești destul de bună”, „Sora ta e mai cuminte”, „De ce nu poți fi ca ceilalți?”

Divorțul de Mihai fusese o eliberare după ani de certuri și umilințe. Dar pentru mama mea era o rușine publică. Și acum, amenințarea cu moștenirea era arma ei supremă.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama refuza să-mi vorbească. Mara se închidea în cameră și trimitea mesaje pe ascuns bunicii. Odată am surprins-o spunând la telefon:

— Bunico, nu vreau să ne certăm… Dar mama chiar suferă. Poate ar trebui să o ierți…

— Nu e vorba de iertare, draga mea. E vorba de principii! Dacă nu știe să respecte familia, n-are ce căuta la masa noastră!

Într-o seară, Mara a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… dacă bunica nu te iartă, eu unde stau? Cu tine sau cu ea?

Întrebarea ei m-a sfâșiat. Cum puteam să-i cer să aleagă între mine și mama mea? Cum puteam să-i explic că uneori familia te rănește cel mai tare?

Am început să caut un apartament mic pentru noi două. Salariul meu de profesoară abia ne ajungea pentru chirie și facturi. Anca, sora mea, îmi trimitea mesaje scurte și reci: „Ai făcut-o lată. Mama e distrusă. Nu te mai pot ajuta.”

Într-o zi, am primit o citație de la notar: mama își schimbase testamentul. Totul mergea la Anca și la Mara — cu condiția ca Mara să locuiască cu ea până la majorat.

M-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns ca un copil. Simțeam că pierd tot: casa copilăriei mele, sprijinul mamei, dragostea fiicei mele.

Mara a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Mamă… eu nu vreau nimic de la bunica dacă tu nu ești fericită. Dar mi-e frică să nu rămânem pe drumuri…

Am strâns-o tare la piept.

— O să găsim o soluție. Împreună.

Dar realitatea era crudă. Într-o zi de sâmbătă, Mara a plecat la bunica „doar pentru weekend”. Nu s-a mai întors două luni. Vorbeam rar la telefon; simțeam că se îndepărtează tot mai mult.

Într-o seară friguroasă de decembrie, am primit un mesaj:

„Mamă, bunica zice că dacă mă mut definitiv la ea, pot merge la liceul acela bun din centru… Știu că te doare, dar poate e mai bine așa pentru toți.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la mama acasă și am bătut cu pumnii în ușă:

— Victoria! Deschide! Nu poți să-mi iei copilul!

Mama a deschis ușa calmă:

— Irina, Mara are nevoie de stabilitate și viitor. Tu n-ai ce-i oferi.

— Am dragostea mea! Am tot ce sunt!

— Dragostea nu plătește facturile.

Mara stătea în spatele ei, cu ochii în pământ.

— Mamă… te rog… Nu vreau să aleg…

Am plecat atunci fără să mă uit înapoi. Am petrecut Crăciunul singură într-un apartament rece, cu o lumânare aprinsă pe masă și poza Marei lângă brad.

Au trecut luni până când Mara a venit din nou la mine. Era schimbată — mai matură, dar și mai tristă.

— Mamă… mi-e dor de tine. Bunica mă ține sub control tot timpul. Nu pot respira…

Am plâns împreună ore întregi. Am decis atunci că trebuie să lupt pentru noi două — chiar dacă asta însemna să renunț la orice moștenire sau sprijin din partea familiei.

Am început terapia. Am găsit un al doilea job ca meditator. Încet-încet, am construit un nou început pentru mine și Mara.

Mama n-a venit niciodată să ne vadă. Anca mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită.”

Dar într-o zi, Mara mi-a spus:

— Mamă… poate familia nu înseamnă doar sânge sau avere. Poate familia suntem noi două — atâta timp cât ne avem una pe alta.

M-am uitat la ea și am simțit că inima mi se vindecă puțin câte puțin.

Oare câți dintre noi am fost răniți de cei care ar fi trebuit să ne iubească cel mai mult? Cât valorează o familie dacă dragostea e condiționată de bani sau aparențe?