De ce nu mă înțelege fiica mea? Povestea unei mame între pensie și așteptări

— Mama, nu înțelegi! Toți părinții ajută, numai tu… De ce nu poți să fii ca soacra mea? Ea ne dă bani mereu, nu trebuie să cerem nimic!

Cuvintele Elei mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, chiar și după ce a trântit ușa bucătăriei. Stăteam la masa veche, cu mâinile strânse în poală, privind la ceștile de cafea răcite. În jurul meu, apartamentul mirosea a vechi și a singurătate. Am simțit cum mă apasă pereții, cum mă sufocă tăcerea. Nu era prima dată când Ela îmi reproșa că nu-i pot oferi mai mult. Dar astăzi, parcă a durut mai tare ca niciodată.

Sunt Maria, am 67 de ani și trăiesc dintr-o pensie care abia îmi ajunge să plătesc întreținerea și medicamentele. Soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani. De atunci, Ela e tot ce am. Sau cel puțin așa credeam.

Ela s-a măritat cu Radu acum trei ani. S-au mutat într-un apartament nou, pe care l-au luat cu credit. Soacra ei, doamna Stanciu, e o femeie cu stare — are două apartamente date în chirie și o pensie specială. Îi ajută pe tineri cu bani pentru rate, pentru vacanțe, pentru orice. Eu… eu abia reușesc să-i cumpăr Elei un tort de ziua ei.

— Mamă, tu nu vezi că toată lumea ajută copiii? Numai tu… — vocea Elei mi se frânge în minte.

Am încercat să-i explic:
— Ela, nu am de unde. Pensia mea e mică. Dacă aș putea… știi bine că ți-aș da totul.

Dar ea nu m-a ascultat. S-a ridicat brusc de la masă și a plecat fără să privească înapoi.

M-am simțit mică, inutilă. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă vecinii prin pereții subțiri. Am plâns pentru că nu pot fi mama pe care Ela și-o dorește. Pentru că dragostea mea nu se măsoară în bani.

A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe telefon:
„Mamă, scuză-mă dacă am fost prea dură ieri. Dar chiar avem nevoie de ajutor. Radu a rămas fără serviciu și nu știu cum o să ne descurcăm cu rata.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am simțit vinovată că nu pot face mai mult. Am încercat să-i răspund:
„Ela, îmi pare rău că treceți prin asta. Dacă aș putea să vă ajut mai mult, aș face-o fără să clipesc. Pot să vă dau 200 de lei luna asta, dar mai mult nu am.”

Nu mi-a răspuns imediat. Seara târziu, m-a sunat.

— Mamă… iartă-mă că am țipat la tine. Sunt stresată… Nu știu ce să facem.
— O să treceți peste asta, Ela. Știu că e greu. Dar trebuie să vă descurcați împreună.
— Da… dar e greu când vezi că alții primesc totul pe tavă.

Am simțit din nou acea prăpastie între noi. Nu era doar despre bani — era despre neputință, despre comparații, despre lumea în care trăim.

În zilele următoare am început să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru Ela: cum am stat nopți întregi lângă ea când era bolnavă; cum am muncit două schimburi ca să-i cumpăr haine noi la liceu; cum am renunțat la vacanțe ca să-i plătesc meditațiile la matematică.

Dar toate astea păreau acum uitate. În ochii ei, valoarea mea se măsura în bani — sau cel puțin așa simțeam eu.

Am încercat să vorbesc cu sora mea, Viorica:
— Viorico, tu ce-ai face în locul meu?
— Maria, copiii din ziua de azi au alte așteptări. Dar tu ai făcut tot ce-ai putut. Nu te învinovăți.
— Dar dacă Ela nu mă va ierta niciodată? Dacă n-o să mai vrea să vorbească cu mine?
— O să-i treacă. E doar o perioadă grea.

Dar eu știam că e mai mult decât atât. Era o rană adâncă între generații — între lumea noastră, unde fiecare leu era numărat și lumea lor, unde totul pare posibil dacă ai sprijin financiar.

Într-o duminică după-amiază, Ela a venit la mine fără să anunțe. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… pot să stau puțin la tine?
— Sigur că poți, puiule.

A stat pe canapea și mi-a povestit tot: cum Radu e deprimat că nu găsește alt job; cum ratele îi sufocă; cum soacra îi face mereu observații subtile despre „cum ar trebui să se descurce tinerii”.

— Știi ce mi-a zis azi dimineață? „Dacă mama ta ar fi avut grijă de tine cum trebuie, n-ai fi ajuns aici.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă peste față.

— Ela, eu te-am crescut cum am știut mai bine. N-am avut niciodată bani mulți, dar te-am iubit din tot sufletul meu.
— Știu… dar uneori simt că nu pot face față presiunii. Toată lumea se uită la noi ca la niște ratați.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică — nu două străine separate de bani și reproșuri.

După acea zi, relația noastră s-a schimbat puțin câte puțin. Nu s-au rezolvat toate problemele peste noapte — banii tot lipsesc, grijile tot există — dar am început să vorbim mai des despre ce simțim cu adevărat.

Uneori mă întreb: oare când au ajuns banii să fie măsura iubirii dintre părinți și copii? Oare dragostea unei mame mai valorează ceva dacă nu poate fi pusă într-un plic sau transferată pe card?