Prea tânără pentru a fi mamă: Povestea mea de adolescentă-mamă în București

— Ioana, ce-ai făcut?!

Vocea mamei a spart liniștea din sufragerie ca un tunet. Stăteam pe canapeaua veche, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Tata mă privea fix, cu sprâncenele încruntate, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Aveam șaptesprezece ani și un test de sarcină pozitiv ascuns în buzunarul hanoracului.

— Nu pot să cred… Cum ai putut să fii atât de iresponsabilă? a continuat mama, aproape șoptind, dar fiecare cuvânt era o lovitură.

Nu știam ce să spun. Nu voiam să plâng, dar lacrimile îmi ardeau ochii. M-am uitat spre tata, sperând la o urmă de înțelegere, dar el s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Așa a început totul. Într-o seară rece de februarie, când lumea mea s-a prăbușit sub greutatea unei vești pe care nici eu nu știam cum s-o gestionez. Prietenul meu, Radu, era la fel de speriat ca mine. Când i-am spus, a tăcut mult timp, apoi a zis doar:

— O să fie bine, Ioana… O să ne descurcăm cumva.

Dar nu s-a descurcat. După câteva săptămâni, Radu a început să răspundă tot mai rar la mesaje. Prietenii mei au aflat repede și au început să mă evite. La liceu, privirile colegilor erau pline de judecată sau milă. Am rămas singură, cu părinți furioși și un copil care creștea în mine.

Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata nu mă mai privea în ochi. Seara, când îi auzeam certându-se în bucătărie despre mine, mă simțeam ca o povară. „Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem cu ea?”

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei că vreau să păstrez copilul.

— Ioana, gândește-te bine! Ai doar șaptesprezece ani! Cum o să crești un copil? Nici măcar nu știi cine ești tu încă!

— Știu că am greșit, dar nu pot… Nu pot să renunț la el. E copilul meu!

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. Atunci am simțit că poate, undeva adânc, încă mă iubește.

Lunile au trecut greu. Burta mi se rotunjea, iar lumea din jur devenea tot mai mică. Colegele de la liceu șușoteau pe la colțuri:

— Ai văzut-o pe Ioana? Ce rușine…

Nu mai ieșeam din casă decât pentru școală și controale medicale. Într-o seară, când tata a venit acasă beat și a început să țipe la mama din cauza mea, am vrut să fug. Să dispar. Dar m-am gândit la copilul din mine și am rămas.

Când a venit timpul nașterii, eram singură în salonul de spital. Mama a venit abia după ce am născut-o pe Maria. Când a luat-o prima dată în brațe, am văzut lacrimi pe obrajii ei.

— E frumoasă… ca tine când erai mică.

Atunci am simțit că poate totul va fi bine.

Dar greul abia începea. Nopți nedormite, scutece schimbate cu mâinile tremurânde și plâns neîncetat. Tata nu vorbea cu mine nici acum. Mama mă ajuta cât putea, dar era obosită și ea. Radu a venit o singură dată să-și vadă fiica, apoi n-a mai dat niciun semn.

Prietenii mei? Dispăruseră toți. Doar Ana, colega mea din generală, mi-a scris uneori mesaje de încurajare:

— Ioana, ești mai puternică decât crezi! Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.

Dar nu voiam milă. Voiam doar să fiu văzută ca o fată normală, nu ca „fata aia care a făcut un copil prea devreme”.

Am încercat să-mi continui liceul. Mergeam la ore cu ochii roșii de oboseală și cu gândul la Maria acasă. Profesorii mă priveau cu compasiune sau dezaprobare. La bacalaureat am picat prima dată. Am plâns zile întregi, simțindu-mă un eșec total.

Într-o noapte, când Maria avea febră și nu știam ce să fac, am sunat-o pe mama plângând:

— Nu pot… Nu pot singură…

A venit lângă mine și mi-a spus:

— Nimeni nu poate singur, Ioana. Dar tu ai curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

A doua zi am decis că nu mă dau bătută. Am reluat studiul pentru bacalaureat și l-am luat din a doua încercare. Am început să lucrez part-time la o librărie din cartier ca să pot cumpăra scutece și lapte praf pentru Maria.

Viața nu s-a făcut mai ușoară peste noapte. Tata încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Mama încearcă să mă ajute cum poate. Dar Maria râde acum și îmi spune „mama”, iar asta îmi dă putere.

Uneori mă uit în oglindă și nu-mi recunosc chipul obosit și maturizat înainte de vreme. Dar știu că fiecare rid e o poveste despre supraviețuire.

M-am întrebat de multe ori: dacă aș putea da timpul înapoi, aș schimba ceva? Poate că da… Poate că nu. Dar știu sigur că Maria e lumina vieții mele.

Oare câte fete ca mine sunt judecate fără să li se cunoască povestea? Oare cât de greu e să fii mamă adolescentă într-o lume care te condamnă înainte să te asculte?