„Până nu divorțezi de el, nu mai primești niciun leu de la noi” – Povestea unei mame care și-a pus fiica la zid

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să te văd așa, cu ochii în pământ, cu sufletul frânt. Ori divorțezi de el, ori nu mai primești niciun leu de la noi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Pitești.

Ana, fiica mea, s-a oprit din spălatul vaselor. Mâinile îi tremurau, iar apa curgea peste marginea chiuvetei. S-a întors spre mine cu ochii roșii de plâns și mi-a spus încet:

— Mamă, nu e așa simplu…

Dar pentru mine era. Sau cel puțin așa credeam. De ani de zile o vedeam cum se stinge lângă Radu, un bărbat care nu făcea nimic altceva decât să stea pe canapea, să bea bere și să se plângă de viață. Ana lucra la supermarket, făcea ture duble ca să poată plăti chiria și facturile, iar el… el nici măcar nu-și căuta de muncă. Când venea acasă, o certa că nu e mâncarea gata sau că nu are destui bani pentru țigări.

Am încercat să o ajut cât am putut. I-am dat bani de fiecare dată când avea nevoie, am avut grijă de nepoțelul meu, Vlad, ca să poată merge la muncă. Dar simțeam că totul e în zadar. Ana se adâncea tot mai mult în nefericire și dependență. Și eu? Eu mă simțeam vinovată că nu pot face mai mult.

În acea seară, după ce i-am spus ultimatumul, Ana a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu inima strânsă și cu gândurile răvășite. Oare făceam bine? Oare nu cumva îi ceream imposibilul?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana pe balcon, cu o cafea rece în mână. Privea în gol spre blocurile gri din față.

— Mamă… dacă plec de la el, unde mă duc? Cu Vlad? N-am bani de chirie singură…

— Te descurci! Îți găsim o garsonieră mică, te ajutăm la început… dar nu mai pot să-l văd pe Radu cum te distruge! i-am spus, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Dar dacă nu mă descurc? Dacă Vlad suferă? Dacă… dacă rămân singură?

M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe. Simțeam cum tremură toată.

— Mai rău decât acum nu poate fi…

Dar Ana nu era convinsă. Și nici eu. În zilele următoare a fost tăcută, absentă. Mergea la muncă, avea grijă de Vlad, dar parcă era pe pilot automat. Radu a început să simtă că ceva nu e în regulă și a devenit tot mai agresiv verbal.

Într-o seară, când am mers la ei acasă să-i duc niște mâncare, l-am găsit pe Radu urlând la Ana pentru că nu găsise telecomanda.

— Ești bună de nimic! Nici măcar să ții casa în ordine nu ești în stare! a țipat el.

Atunci am simțit că-mi pierd mințile. Am intrat peste ei și i-am spus lui Radu:

— Dacă mai ridici vreodată vocea la fata mea sau la nepotul meu, te dau pe mâna poliției!

El a râs disprețuitor:

— Ia încearcă! Fără mine n-aveți niciun ban!

Atunci Ana a izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. M-am dus după ea și am găsit-o ghemuită pe pat.

— Mamă… nu mai pot…

— Atunci pleacă! Pleacă acum! Eu sunt aici pentru tine!

A doua zi dimineață, Ana și Vlad au venit la mine acasă cu două genți și ochii umflați de nesomn. Am știut că decizia fusese luată. Dar liniștea n-a durat mult.

Radu a început să o caute peste tot. Suna la muncă, trimitea mesaje amenințătoare. A trebuit să mergem la poliție să cerem ordin de protecție. Ana era speriată, Vlad plângea noaptea după tatăl lui.

Mama mea, bunica Anei, mi-a spus:

— Ai făcut bine! Trebuia să-l gonești demult!

Dar tata era mai rezervat:

— Poate trebuia să-i dai timp… Poate ai grăbit lucrurile…

Eu însă mă simțeam sfâșiată între dorința de a-mi salva fata și frica de a nu o pierde pentru totdeauna.

Lunile au trecut greu. Ana s-a mutat într-o garsonieră mică cu Vlad. A început să zâmbească din nou, dar încă avea momente când plângea fără motiv. Radu a dispărut din peisaj după ce poliția l-a avertizat serios.

Într-o seară, când stăteam împreună la masă și mâncam ciorbă de perișoare, Ana mi-a spus:

— Mamă… îți mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut. Dar încă mă doare…

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Știu… dar uneori dragostea înseamnă să spui „ajunge”.

Acum mă uit la ea și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare ultimatumul meu a salvat-o sau doar i-a adâncit rana? Voi ce ați fi făcut în locul meu?