Să fiu bunică, nu servitoare: Povestea mea despre curajul de a spune „nu”

— Mamă, te rog, nu mă lăsa acum baltă! Nu vezi că am ședință la serviciu și nu am cu cine să-i las pe copii?

Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paște. Mă uitam la ceas: era abia opt dimineața, iar eu deja simțeam cum inima îmi bate mai tare decât ar fi trebuit. De câte ori nu am fost aici? De câte ori nu am lăsat totul baltă pentru ea, pentru nepoții mei, pentru familie? Dar astăzi, ceva s-a rupt în mine.

— Ioana, nu pot azi. Am programare la doctor și apoi mă văd cu prietenele la ceai. Știi că am început să merg la clubul de lectură…

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit:

— Club de lectură? Mamă, serios? Ce e mai important, niște povești sau copiii tăi?

M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi comis o crimă. Dar nu mai puteam. Aveam 67 de ani și simțeam că viața mea se scurge printre vase nespălate și scutece schimbate. M-am uitat la mâinile mele — muncite, crăpate, dar încă vii. Am inspirat adânc.

— Ioana, te rog să mă înțelegi. Îi iubesc pe copii, dar am nevoie și eu de timp pentru mine. Nu mai pot fi mereu la dispoziția voastră.

A urmat o tăcere grea. Am auzit doar respirația ei sacadată la telefon.

— Nu mă așteptam la asta de la tine, mamă. Toate prietenele mele au mamele lor care le ajută. Numai eu trebuie să mă descurc singură…

Am închis ochii. M-am gândit la mama mea, Dumnezeu s-o ierte. Și ea a trăit pentru alții. Nu a avut niciodată timp pentru ea însăși. Mereu spunea: „Lasă, mamă, să fie bine la copii.” Dar eu? Eu când trăiesc?

După ce am închis telefonul, am rămas cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Pe masă era o fotografie veche: eu și soțul meu, Gheorghe, tineri și zâmbitori, pe malul Oltului. El nu mai e de șapte ani. De atunci, casa s-a umplut de liniște și de nepoți gălăgioși. Dar liniștea mea? Unde e?

La clubul de lectură m-au întâmpinat cu zâmbete calde: Mariana, fosta profesoară de română; Viorica, care a crescut singură doi băieți; și tanti Lenuța, mereu pusă pe glume.

— Ce ai pățit, Florica? Pari abătută azi.

Am oftat și le-am povestit totul. Mariana m-a privit cu blândețe:

— Știi câte femei trec prin asta? Suntem crescute să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți. Dar cine are grijă de noi?

Am simțit cum mi se umezește privirea. Nu voiam să plâng acolo, dar cuvintele ei m-au atins adânc.

— Eu nu vreau să fiu doar bunica de serviciu — am spus încet. Vreau să fiu Florica. Să citesc, să merg la teatru, să ies în parc fără să împing un cărucior.

Viorica a dat din cap:

— Ai dreptate! Și eu am început să spun „nu”. La început au fost supărați copiii mei, dar acum mă respectă mai mult.

M-am întors acasă cu inima mai ușoară. Seara, Ioana a venit cu copiii. Era supărată, dar nu a mai spus nimic. A lăsat copiii la mine doar două ore — cât să meargă la cumpărături — apoi i-a luat acasă.

În zilele următoare, tensiunea plutea între noi ca un nor greu. Îmi era dor de nepoți, dar simțeam și o ușurare ciudată: aveam timp să citesc, să mă plimb prin parc cu vecina mea, tanti Ileana, să ascult muzică veche la radio.

Într-o seară, când stăteam pe bancă în fața blocului și priveam apusul peste orașul nostru mic din Oltenia, mi-a venit Ioana în vizită singură. S-a așezat lângă mine fără să spună nimic câteva minute.

— Mamă… Poate am fost prea dură cu tine. Dar mi-e greu… Sunt obosită mereu și simt că nu fac față.

Am luat-o de mână.

— Știu că ți-e greu, Ioana. Dar și mie mi-a fost greu când erai mică și nu aveam pe nimeni să mă ajute. Am făcut tot ce am putut pentru tine. Acum vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine.

A oftat adânc.

— Poate ar trebui să găsesc o bonă din când în când… Sau să-l rog pe Mihai să vină mai devreme acasă.

Am zâmbit trist.

— Nu ești singura care trece prin asta. Toate femeile din generația ta se luptă între carieră și familie. Dar nici eu nu mai pot fi tot timpul aici.

A plecat capul rușinată.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta…

Am strâns-o în brațe.

— Te iubesc, fata mea. Dar trebuie să învățăm amândouă să cerem ajutor și să ne respectăm limitele.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Ioana a început să-și organizeze altfel timpul și să ceară ajutorul soțului ei mai des. Eu am continuat să merg la clubul de lectură și chiar am început un curs online de pictură — ceva ce visam din tinerețe.

Uneori mă gândesc: oare câte bunici din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi au curajul să spună „nu” fără să se simtă vinovate? Când vom învăța că merităm și noi o viață a noastră?