Când mi-am privit tatăl în ochi, am găsit doar regret, nu furie

— Nu deschide ușa, Ilinca! a strigat mama din bucătărie, vocea ei tăioasă tăind liniștea serii. Dar deja mâna mea era pe clanță, iar bătăile insistente mă făceau să tremur. Ploua cu găleata afară, iar umbrela bărbatului care stătea pe palier se scuturase de apă peste preșul nostru vechi. Avea ochii albaștri ca ai mei și un zâmbet stânjenit, ca și cum ar fi știut că nu e binevenit.

— Bună seara, Ilinca… a spus el încet, evitând să mă privească direct. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Numele meu rostit de un necunoscut. Mama a apărut în spatele meu, palidă ca varul.

— Ce cauți aici, Doru? a șoptit ea printre dinți. Am făcut un pas înapoi, simțind că ceva nu e în regulă. Doru? Numele acesta nu-mi spunea nimic. Dar privirea lui s-a oprit asupra mea cu o blândețe care m-a dezarmat.

— Am venit să vorbesc cu fiica mea, Mariana. Măcar atât îmi datorezi.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a întors spre mine, ochii ei negri plini de panică.

— Ilinca, du-te în cameră! Acum!

Dar nu m-am mișcat. Simțeam că dacă plec, pierd ceva esențial. Am rămas acolo, între doi adulți care păreau să poarte pe umeri o povară prea grea pentru mine.

— Dacă nu pleci tu, plec eu! am izbucnit, simțind cum furia îmi urcă în obraji. M-am întors spre mama: — Mi-ai spus că tata ne-a părăsit! Că nu i-a păsat niciodată de mine!

Mama a început să plângă în hohote, iar Doru a făcut un pas spre mine.

— Ilinca, nu e așa cum ți s-a spus… Am încercat ani de zile să dau de tine. Mariana nu mi-a permis niciodată să te văd.

Am simțit cum lumea mea se clatină. Toate certurile cu mama, toate momentele când am întrebat „De ce nu vine tata la serbare?” și primeam doar un oftat sau o minciună stângace… Toate au început să capete alt sens.

— De ce ai mințit? am întrebat-o pe mama printre lacrimi.

Ea s-a prăbușit pe canapea, cu fața în palme.

— Am fost rănită… Doru m-a înșelat când erai mică. Nu am putut să-l iert și am vrut să-l pedepsesc. Dar tu n-ai avut nicio vină…

Doru s-a apropiat și mi-a întins o fotografie veche: eu la trei ani, pe genunchii lui. Nu-mi aminteam nimic din acea zi.

— Am încercat să te văd la grădiniță, la școală… Mariana m-a amenințat că dacă mă apropii, va pleca cu tine din țară. Am crezut că e mai bine să nu te tulbur.

Am simțit cum furia față de mama se amestecă cu mila. O vedeam micșorată de propriile regrete, dar și pe Doru — un bărbat care își pierduse copilul din orgoliu și frică.

Seara aceea a fost începutul unui șir nesfârșit de discuții dureroase. Mama încerca să-și justifice deciziile:

— Nu știi ce înseamnă să fii trădată! Nu știi cum e să-ți crești copilul singură!

— Dar nici tu nu știi ce înseamnă să-ți fie furat copilul! îi răspundea Doru, cu vocea tremurândă.

Eu eram prinsă la mijloc, între două povești contradictorii. Prietenele mele aveau familii normale — sau cel puțin așa păreau. Eu aveam un tată absent și o mamă care mi-a ascuns adevărul toată viața.

În zilele următoare, Doru m-a invitat la el acasă. Avea un apartament modest în Drumul Taberei, plin de fotografii cu mine din copilărie — poze pe care le primise pe ascuns de la bunica mea maternă. Mi-a povestit despre viața lui: cum a încercat să-și refacă viața după despărțire, dar niciodată nu a reușit să umple golul lăsat de absența mea.

— Știi, Ilinca… Nu există zi în care să nu mă gândesc la tine. Am greșit mult față de mama ta, dar tu ai fost mereu lumina mea.

Am început să-l vizitez tot mai des. Încet-încet, am descoperit un om blând, pasionat de muzică și de poezie — lucruri pe care le iubesc și eu. Parcă ne regăseam unul pe altul după ani de rătăcire.

Mama însă nu putea accepta apropierea noastră:

— Te va răni din nou! Nu vezi că oamenii nu se schimbă?

— Poate că oamenii nu se schimbă complet, dar pot încerca să repare ce-au stricat! i-am răspuns într-o zi, cu lacrimi în ochi.

Conflictele dintre noi au devenit tot mai dese. Mama se simțea trădată de propria fiică; eu mă simțeam mințită și furată de ani din viața mea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am fugit la Doru. L-am găsit stând pe balcon, privind ploaia care bătea în geamuri.

— Tată… am șoptit pentru prima dată cuvântul acesta după atâția ani. El s-a întors spre mine cu ochii plini de lacrimi.

— Nu vreau să te pierd din nou…

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum o parte din mine se vindecă. Dar rana dintre mine și mama rămânea deschisă.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim sincer toate trei — eu, mama și Doru — fără reproșuri sau țipete. Am aflat cât de mult poate distruge orgoliul și cât rău pot face deciziile luate din durere.

Astăzi încă încerc să-mi găsesc locul între doi părinți care au greșit fiecare în felul lui. Încerc să-i iert pe amândoi și să mă iert și pe mine pentru anii pierduți în minciună și neînțelegere.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți dictate de secretele altora? Cât adevăr putem duce fără să ne rupem? Poate că doar atunci când privim adevărul în ochi — chiar dacă doare — putem începe cu adevărat să trăim.