„Am propus să împărțim rafturile din frigider”: Furia doamnei Gherghina – Chiar și la facultate, nu a împărțit niciodată nimic

— Nu se poate așa ceva! Să-mi spui tu mie, după atâția ani, că vrei să-ți pui mâncarea pe raft separat? Ce suntem aici, la cămin?
Vocea doamnei Gherghina răsuna în bucătăria mică, printre borcane cu murături și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe șorțul cu flori, iar ochii ei mici și ascuțiți mă fixau ca pe un intrus. Radu, soțul meu, se făcea că nu aude, butonând telefonul la masa din sufragerie. Ilinca, fetița noastră de doi ani, bătea cu lingura în scaunul de masă, fără să înțeleagă furtuna care se abătea peste capul nostru.

M-am oprit din aranjat borcanele. Simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când încercam să discutăm despre spațiu – spațiul din casă, din dulapuri, din viața noastră. Dar frigiderul… Frigiderul era frontiera finală.

— Nu vreau să te supăr, doamnă Gherghina, am spus încet. Doar că… e greu să găsesc ceva când totul e amestecat. Și uneori se strică mâncarea mea pentru că nu știu unde e pusă.

Ea a ridicat din sprâncene.

— Pe vremea mea, nu existau rafturi separate! Toți mâncam din aceeași oală. Acum fiecare cu raftul lui? Ce urmează? Să punem bandă pe gresie să nu ne călcăm teritoriile?

Am simțit cum mi se încălzește fața. Nu voiam ceartă. Dar nici nu mai puteam trăi așa, cu senzația că nu am loc nici măcar pentru un iaurt.

Radu a oftat.

— Mamă, hai să nu facem un scandal din nimic. E doar frigiderul…

— Tu taci! Dacă nu era casa mea, unde stăteați voi acum? La chirie? Cu copilul după voi?

Asta era mereu amenințarea ei: casa. Casa pe care o moștenise de la părinți și pe care ne-o amintea zilnic că nu e a noastră. Când ne-am mutat aici, după ce am rămas însărcinată cu Ilinca și am pierdut serviciul la bibliotecă, am crezut că va fi temporar. Dar salariul lui Radu ca șofer de autobuz abia ne ajungea pentru mâncare și scutece. Eu am încercat să mă angajez la bibliotecă din nou, dar posturile erau blocate. Așa că am rămas aici, în apartamentul cu trei camere și patru suflete care se ciocneau zilnic.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor. Îmi făceam cafeaua pe fugă, încercând să nu trezesc monstrul din sufragerie – adică pe doamna Gherghina. Dacă găsea firimituri pe masă sau lapte vărsat pe raftul ei „special” (deși oficial nu exista așa ceva), începea ziua cu reproșuri.

Într-o zi, după ce Ilinca a răsturnat un borcan cu compot pe raftul de jos, am găsit-o pe soacră-mea plângând în fața frigiderului.

— Nu mai pot! Nu mai pot cu dezordinea asta! Pe vremea mea…
Apoi s-a oprit brusc și m-a privit cu ochii umezi.
— Știi tu ce înseamnă să n-ai nimic? Să împarți totul cu alții? Eu la facultate stăteam cu patru fete într-o cameră și tot nu împărțeam frigiderul! Fiecare avea pachetul ei și atât!

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Poate că nu era doar încăpățânare; poate era frica de a pierde controlul asupra singurului lucru care îi mai rămăsese: casa ei.

În acea seară, Radu a încercat să vorbească cu ea.

— Mamă, hai să facem niște reguli simple. Nu vrea nimeni să te supere. Dar nici noi nu putem trăi mereu cu frica de a atinge ceva greșit.

Ea s-a uitat la el ca la un străin.

— Voi vreți să mă dați la o parte. Să-mi luați casa bucată cu bucată. Azi raftul din frigider, mâine dulapul din hol…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam casa ei. Voiam doar un colț al nostru.

Seara târziu, după ce Ilinca adormise și Radu ieșise la o țigară pe balcon, am rămas singură în bucătărie cu doamna Gherghina.

— Știu că vă e greu cu mine aici, mi-a spus ea brusc.

— Nu e vorba de asta…

— Ba da. Voi sunteți tineri. Aveți nevoie de spațiu. Eu… eu nu mai am unde să mă duc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar ca pe o soacră dificilă.

— Putem încerca să facem lucrurile mai ușoare pentru toți. Nu vreau să te dau la o parte. Vreau doar să nu ne certăm pentru nimicuri.

A oftat adânc.

— Bine… Împărțim rafturile. Dar să nu uiți: casa asta e tot ce am.

Am dat din cap și am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji. Nu era doar despre frigider; era despre spațiu, despre control, despre frică și neputință.

De atunci lucrurile s-au mai liniștit. Avem fiecare raftul nostru – dar zidurile dintre noi tot acolo au rămas. Uneori mă întreb dacă vom reuși vreodată să fim o familie adevărată sau dacă vom rămâne doar niște chiriași ai aceleiași suferințe.

Oare cât de mult trebuie să renunți la tine ca să poți trăi în pace cu ceilalți? Și cât de mult poți cere fără să rănești? Voi ce ați face în locul meu?