Izgonul din propria viață: „Nu ești mamă, ești un blestem” – Povestea mea de supraviețuire și luptă pentru fiul meu

— Pleacă! Nu mai vreau să te văd! Ai distrus totul!
Vocea lui Liviu răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, ca un tunet care rupea liniștea unei seri de februarie. Țineam în brațe geaca subțire și geanta cu acte, tremurând. Vlad, băiatul nostru de șapte ani, plângea în camera lui. Am vrut să intru la el, dar Liviu mi-a blocat calea.
— Nu te mai apropia de el! Din cauza ta e bolnav! Tu ai adus blestemul ăsta în casa noastră!
Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima dată când mă acuza, dar niciodată nu fusese atât de crud. Vlad fusese diagnosticat cu epilepsie acum două luni. De atunci, Liviu se schimbase: nu mai era omul cald de care mă îndrăgostisem la facultate. Acum era un străin care mă privea cu ură.

Am ieșit pe scara blocului fără să știu unde să mă duc. Afară ningea mărunt, iar eu nu aveam decât 200 de lei în portofel. Am sunat-o pe mama, dar mi-a închis telefonul. „Ți-am spus să nu te măriți cu el”, îmi spusese ultima dată când ne-am văzut. Prietenele mele erau departe sau ocupate cu viețile lor. Am dormit prima noapte pe o bancă din parc, cu capul pe geantă și lacrimile curgându-mi pe obraji.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Liviu la telefon. Mi-a răspuns scurt:
— Nu mai ai ce căuta aici. Vlad e mai bine fără tine. Și dacă te apropii de școală sau de bloc, chem poliția.

M-am simțit ca și cum aș fi murit pe dinăuntru. Cum putea să-mi ia copilul? Cum puteam să demonstrez că nu eu sunt vinovată pentru boala lui Vlad? Am încercat să vorbesc cu directoarea școlii unde lucra sora lui Liviu, dar m-a privit rece:
— Nu vreau să mă bag între voi. Dar ar fi bine să lași copilul în pace până vă rezolvați problemele.

Zilele au trecut greu. Am găsit adăpost la o vecină bătrână, tanti Florica, care mă lăsa să dorm pe canapea și îmi dădea ceai cald.
— Draga mea, lumea e rea. Dar tu trebuie să lupți pentru băiatul tău.

Am început să caut un avocat. Toți cereau bani mulți, iar eu nu aveam nimic. Într-o zi, am găsit o avocată tânără, Irina Popescu, care m-a ascultat cu răbdare.
— O să fie greu. Trebuie să aduci dovezi că poți avea grijă de Vlad și că nu ești un pericol pentru el.

Am început să strâng acte: adeverințe medicale, scrisori de la profesori, chiar și poze cu mine și Vlad din vacanțe. Între timp, Liviu răspândea zvonuri prin cartier că sunt nebună și că am vrut să-mi fac rău după ce am aflat diagnosticul copilului. Vecinii mă priveau cu suspiciune când ieșeam din blocul lui tanti Florica.

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad la geam. Mi-a făcut cu mâna timid și am simțit cum mi se rupe inima. Am plâns toată noaptea.

Procesul a început după două luni. În sala de judecată, Liviu a venit cu sora lui și cu mama lui, care au depus mărturie împotriva mea.
— E instabilă emoțional! Nu știe să aibă grijă de copil! — striga soacra mea.
Eu am încercat să vorbesc calm:
— Îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume. Nu am făcut nimic rău. Vreau doar să-l văd și să-l ajut.
Judecătoarea m-a privit lung:
— Doamnă, aveți unde locui? Aveți un serviciu?
— Am început să lucrez la o spălătorie auto. Și stau temporar la o prietenă.

Liviu a zâmbit ironic:
— Vedeți? Nici măcar nu are casă!

Am simțit cum toată lumea mă judecă. Dar Irina m-a strâns de mână:
— Nu ceda! Spune-le despre Vlad! Despre cum îl adormeai în brațe când avea crize!

Am povestit tot: cum îi cântam seara ca să adoarmă, cum îi făceam supa preferată când era bolnav, cum îi citeam povești despre eroi ca Harap-Alb ca să uite de injecții și spital.

După proces, am ieșit pe hol și l-am văzut pe Vlad ținându-se de mâna tatălui lui. M-a privit cu ochi mari și triști:
— Mami… când vii acasă?
Liviu l-a tras repede după el:
— Nu vorbi cu ea!

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu m-am dat bătută. Am continuat procesul luni întregi. Între timp, am reușit să-mi găsesc o garsonieră modestă în Rahova și am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar.

Într-o zi, tanti Florica a venit la mine cu o scrisoare:
— E de la Vlad!
Am deschis-o tremurând: „Mami, mi-e dor de tine. Tata zice că ești rea, dar eu știu că nu e adevărat. Vreau să vii la serbarea mea.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. M-am dus la serbare, chiar dacă știam că Liviu va face scandal. Când m-a văzut, Vlad a fugit spre mine și m-a îmbrățișat strâns:
— Mami! Te iubesc!
Liviu a încercat să-l ia din brațele mele, dar directoarea școlii s-a băgat între noi:
— Lăsați copilul să-și vadă mama!

A fost prima dată când cineva a avut curajul să mă apere.

După aproape un an de procese, judecătoarea a decis ca Vlad să stea două weekenduri pe lună la mine și să petrecem vacanțele împreună. Nu era tot ce-mi doream, dar era un început.

Acum stau pe canapeaua din garsoniera mea mică și Vlad doarme liniștit lângă mine. Îl privesc cum respiră ușor și mă întreb: oare câte mame sunt aruncate peste noapte în întuneric doar pentru că cineva a decis că nu merită dragostea propriului copil? Cât de mult trebuie să lupți ca să-ți recapeți viața atunci când toți te cred vinovat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați mai avea puterea să mergeți mai departe?