Sub același acoperiș: Trădare, furt și tăcere între noi

— Ivana, nu mai pot trăi așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă mai simt acasă aici!
Vocea lui Darius răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul paharelor pe care le strânsesem cu mâinile tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar fiul nostru, Vlad, dormea în camera lui, fără să știe că lumea noastră se prăbușea încet, dar sigur.

Nu știam dacă să țip sau să plâng. M-am uitat la el, la omul pe care îl iubeam de douăzeci de ani, și am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când simțeam că nu mai există cale de întoarcere.

— Și ce vrei să faci? Să pleci? Să ne lași pe mine și pe Vlad singuri? am întrebat cu voce joasă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Darius a oftat și a privit în podea. — Nu știu… Poate că ar trebui să luăm o pauză. Poate că… poate că nu mai are rost.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu am mai spus nimic. Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe pat, cu fața în pernă, încercând să nu-l trezesc pe Vlad cu suspinele mele.

A doua zi dimineață, Ana a venit la noi. Era sora mea mai mică, mereu veselă, mereu gata să ajute. Sau cel puțin așa credeam. A intrat în casă cu o pungă de covrigi calzi și mi-a zâmbit larg.

— Ce-ai pățit, Ivana? Pari obosită rău…

Am dat din umeri și am încercat să par normală. — Nimic, doar n-am dormit bine.

Ana s-a apropiat și m-a îmbrățișat. — Hai, lasă grijile! O să fie bine.

Nu știam atunci că sub același acoperiș se ascundea cea mai mare trădare. Câteva zile mai târziu am găsit un mesaj pe telefonul lui Darius. Era de la Ana. „Mi-e dor de tine. Nu mai pot aștepta.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit afară, în curte, și am început să plâng ca un copil. Cum putea Ana? Cum putea Darius?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Am confruntat-o pe Ana când a venit din nou la noi.

— De cât timp mă minți? De cât timp îl vezi pe Darius?

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. — Ivana… nu e ceea ce crezi…

— Ba e exact ceea ce cred! am țipat eu. Cum ai putut? Ești sora mea!

A izbucnit în plâns și a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o brusc.

— Să nu mă mai atingi! Să nu te mai apropii de casa asta!

Darius a venit acasă târziu în noaptea aceea. Nu a negat nimic. S-a uitat la mine cu ochii goi și a spus doar atât:

— Îmi pare rău.

Apoi a plecat. A doua zi nu s-a mai întors.

Au urmat zile lungi și nopți albe. Vlad mă întreba mereu unde e tata. Îi spuneam că e plecat cu serviciul, dar știam că nu-l pot minți la nesfârșit.

Într-o dimineață am vrut să plătesc rata la bancă pentru apartament și am descoperit că banii din contul comun dispăruseră. Erau toți banii pe care îi strânsesem pentru facultatea lui Vlad. Am sunat la bancă disperată și mi-au spus că Darius făcuse retragerile cu câteva zile înainte.

M-am prăbușit pe podea, ținând telefonul strâns în mână. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem totul putea să ne lase fără nimic.

Am încercat să-l sun pe Darius, dar nu mi-a răspuns niciodată. Ana nu a mai dat niciun semn. Mama noastră m-a sunat într-o seară și mi-a spus:

— Ivana, trebuie să fii tare pentru Vlad. Nu te gândi la ei. Gândește-te la tine și la copil.

Dar cum să fiu tare când tot ce clădisem se năruise?

Vlad a început să devină tot mai retras. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic și stătea ore întregi închis în camera lui. Într-o seară l-am auzit plângând și m-am dus la el.

— Vlad, te rog… spune-mi ce simți.

— De ce ne-a părăsit tata? Ce-am făcut noi?

Nu am avut răspunsuri. L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din nou. Am început să lucrez suplimentar ca să pot plăti ratele și să pun din nou bani deoparte pentru Vlad. Prietenele mele m-au ajutat cum au putut, dar rușinea era mare. În sat toată lumea știa povestea noastră — sau cel puțin versiunea lor despre ea.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana. Spunea că îi pare rău, că nu știe cum să repare ce a stricat și că viața ei cu Darius nu e ceea ce credea că va fi. M-am uitat la hârtia mototolită și am simțit un val de furie și tristețe.

Seara aceea am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă există iertare pentru astfel de trădări sau dacă unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Acum, după un an, încă mă lupt cu tăcerea dintre mine și Vlad, cu lipsa banilor și cu rușinea care încă mă urmărește prin privirile vecinilor. Dar încerc să merg înainte pentru el.

Oare cât de mult putem ierta? Și când știm că e timpul să ne reconstruim viața fără cei care ne-au rănit cel mai tare?