Ce înseamnă să fii mamă când propria fiică te uită: Poveste despre încredere, bani și trădare

— Mamă, te rog, doar de data asta! E vorba de viitorul nostru, nu poți să ne lași la greu!
Vocea Irinei răsuna în mintea mea și acum, la luni bune după acea seară. Stătea în fața mea, cu ochii umezi și mâinile strânse nervos în poală. Nu era prima dată când venea cu rugăminți, dar niciodată nu fusese atât de disperată. M-am uitat la ea și am simțit cum inima mi se rupe. Era copilul meu, fata pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit. Pentru ea am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie personală. Pentru ea am strâns fiecare bănuț, visând că într-o zi o să-mi spună: „Mamă, acum e rândul meu să am grijă de tine.”

— Viorica, nu-ți face griji, o să-ți dăm banii înapoi imediat ce vândem apartamentul din Militari, a intervenit și Radu, ginerele meu. Avea un zâmbet fals pe buze și ochii îi fugeau spre telefon. Nu l-am plăcut niciodată cu adevărat, dar dacă Irina îl iubea, cine eram eu să mă opun?

Am semnat atunci, fără să citesc prea mult contractul de împrumut. Era vorba de 38.000 de euro — toată agoniseala mea de-o viață. Mâinile îmi tremurau când am apăsat pixul pe hârtie, dar Irina m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche: „Ești cea mai bună mamă din lume.”

Au trecut săptămâni. Apoi luni. La început mă sunau des: „Mamă, încă nu s-a vândut apartamentul”, „Mamă, avem niște probleme cu banca”, „Mamă, mai ai răbdare puțin.” Apoi telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte și reci. Când am sunat-o într-o seară pe Irina și i-am spus că am nevoie de bani pentru medicamente, mi-a răspuns grăbit: „Mamă, nu pot acum. Vorbim mâine.” Dar mâinele acela nu a mai venit.

Am început să mă simt ca o povară. Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreba mereu dacă mi-au dat banii înapoi. Îi răspundeam evaziv și schimbam subiectul. Mi-era rușine să recunosc că am fost păcălită chiar de propriii mei copii.

Într-o zi, am decis să merg la ei acasă. Am luat tramvaiul 41 până la Drumul Taberei și am urcat scările cu greu, sprijinindu-mă de balustradă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Radu mi-a deschis și m-a privit ca pe o musafiră nepoftită.

— Irina nu e acasă. E la serviciu.
— Pot să aștept?
— Nu cred că are rost… Suntem foarte ocupați.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de umilință. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am plâns ca un copil.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am încetat să mai sun. Am încetat să mai sper. Mi-am dat seama că nu mai am familie — sau cel puțin nu așa cum mi-am imaginat eu că ar trebui să fie o familie.

Zilele au început să semene una cu alta: cafeaua amară dimineața, televizorul pornit pe știri ca să nu simt liniștea apăsătoare din apartament, plimbările scurte până la piață unde mă uitam cu jind la fructele scumpe pe care nu mi le mai permiteam.

Într-o duminică, Irina a venit pe neașteptate. Avea ochii umflați și părea obosită.

— Mamă… știu că e greu. Dar nu avem de unde să-ți dăm banii acum. Radu a pierdut tot la bursă… Eu abia mai rezist la serviciu… Nu știu ce să facem.

Am privit-o lung. Nu mai era fetița mea cu codițe și genunchii juliți. Era o femeie străină care-mi vorbea cu voce stinsă despre bani pierduți și vise spulberate.

— Irina, eu nu vreau banii pentru mine… Dar mă doare că m-ai uitat. Că nu-ți mai pasă dacă trăiesc sau mor.

A tăcut. S-a ridicat și a plecat fără să mă îmbrățișeze.

Au trecut luni de atunci. Uneori mă gândesc că poate am greșit undeva ca mamă — poate am dat prea mult fără să cer nimic în schimb. Poate i-am obișnuit cu ideea că voi fi mereu acolo, indiferent cât de tare mă rănesc.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare Irinei:

„Draga mea fată,
Nu-ți scriu ca să-ți cer bani sau explicații. Îți scriu ca să-ți spun că mi-e dor de tine. Mi-e dor de vremurile când veneai acasă plângând pentru că te certase învățătoarea și eu te luam în brațe și-ți promiteam că totul va fi bine. Mi-e dor să fim mamă și fiică, nu doar două străine legate printr-un fir subțire de sânge și datorii.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Astăzi stau singură în apartamentul meu mic din Rahova și mă întreb: ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Să dai totul fără să aștepți nimic? Sau să știi când să spui „nu” chiar dacă doare? Unde am greșit? Oare dragostea de mamă se termină atunci când copilul tău uită cine ești?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce credeți? Ce ați fi făcut în locul meu?