După treizeci de ani, am rămas singură: trădarea soțului și cuvintele care dor mai tare decât orice despărțire

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, mamă! Ai stricat totul!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de amintiri vechi. Tremuram, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, încercând să-mi adun gândurile. Mă uitam la el și la fratele lui, Radu, care stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă acuzator.
— Ce am stricat eu, Vlad? Ce? am întrebat, cu vocea spartă.
— Dacă ai fi fost mai atentă la tata… dacă nu l-ai fi cicălit mereu… poate nu s-ar fi uitat la alta!
Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece. M-am simțit mică, vinovată, de parcă tot ce făcusem în viață fusese greșit.

Nu cu mult timp în urmă, eram o familie ca oricare alta din Ploiești. Eu, Maria, profesoară de limba română la liceu, soțul meu, Doru, inginer la rafinărie, și cei doi băieți ai noștri. Am muncit toată viața pentru ei. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la visuri personale. Totul pentru familie.

Într-o seară de februarie, Doru a venit acasă cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată. S-a așezat la masă și a spus simplu:
— Maria, vreau să divorțăm.
Am simțit cum mi se taie respirația. Am crezut că glumește. Dar nu glumea. Avea pe altcineva. O fată de 28 de ani, colega lui de birou.
— Ești nebun? După treizeci de ani? Pentru ce? am urlat atunci.
— Nu mai pot, Maria. M-am săturat să mă simt invizibil lângă tine.

Am plâns zile întregi. Am încercat să vorbesc cu băieții. Să le explic că nu eu am vrut asta. Dar ei… ei au ales să-l creadă pe el.

— Tata zice că tu nu l-ai mai iubit demult, mi-a spus Radu într-o seară, când încercam să gătesc ceva cald pentru noi trei.
— Și tu ce crezi? l-am întrebat cu voce stinsă.
— Nu știu… dar dacă a plecat, sigur ai făcut tu ceva greșit.

M-am simțit trădată de propriii mei copii. M-au privit ca pe un dușman, ca pe cineva care le-a distrus copilăria și siguranța. Nu au vrut să vină cu mine la notar când am semnat actele de divorț. Au ales să stea cu Doru și noua lui iubită în apartamentul nostru mare, iar eu am rămas singură într-o garsonieră veche, cu mobila primită de la sora mea din Buzău.

Zilele au trecut greu. La școală mă prefăceam că sunt bine, dar acasă mă prăbușeam în lacrimi. Vecina mea, tanti Lenuța, mă vizita uneori și îmi aducea supă caldă.
— Las’ că trece, dragă Maria… bărbații sunt slabi! Dar copiii… copiii trebuie să-ți fie sprijin!

Dar copiii mei nu erau acolo pentru mine. De ziua mea nu m-au sunat. De Crăciun am primit un mesaj sec: „Sărbători fericite.” Atât.

Într-o zi, după orele de la liceu, am primit un telefon de la Vlad.
— Mamă… ai putea să-mi împrumuți niște bani? Am rămas fără salariu luna asta.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Vlad… nu vrei mai întâi să vorbim? Să ne vedem? Să-mi spui ce mai faci?
A tăcut câteva secunde.
— Nu cred că are rost… Tata zice că exagerezi cu drama asta.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns.

Într-o seară ploioasă de aprilie, m-am întâlnit întâmplător cu Doru pe stradă. Era cu noua lui iubită, Andreea — o fată slabă, cu părul lung și blond vopsit prost.
— Maria… sper că ești bine, mi-a spus el fără să mă privească în ochi.
— Sunt bine cât pot fi după ce mi-ai luat totul: casa, copiii… viața.
Andreea a râs fals și l-a tras de braț.
— Hai, Doru! Nu te mai uita înapoi!

M-am simțit umilită ca niciodată.

Într-o zi am găsit curajul să merg la Vlad acasă. Am bătut la ușă tremurând.
— Ce cauți aici? m-a întrebat el rece.
— Vreau doar să te văd… să vorbim ca mamă și fiu.
A oftat și m-a lăsat să intru.
— Mamă… nu pot să te iert că l-ai făcut pe tata să plece.
— Vlad! Eu nu l-am făcut să plece! El a ales! Eu am rămas aici pentru voi!
— Poate dacă ai fi fost altfel…

Am plecat plângând din nou.

Au trecut luni până când Radu a venit la mine într-o seară târzie.
— Mamă… îmi pare rău că am fost dur cu tine.
L-am privit lung.
— De ce ai ales să-l crezi pe tata?
A dat din umeri.
— Ne-a spus că ești rece… că nu-l mai iubeai… Când eram mici te vedeam mereu obosită și nervoasă…
Am oftat adânc.
— Am muncit pentru voi! Am renunțat la mine pentru voi!
Radu a început să plângă.
— Știu… dar nu am înțeles atunci…

Încet-încet relația cu Radu s-a reparat. Dar Vlad a rămas distant. Doru și Andreea s-au mutat la București și nu au mai dat niciun semn.

Acum stau singură în garsoniera mea mică și mă gândesc: oare cât valorează sacrificiul unei mame? Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am suferit? Sau e destinul mamelor românce să fie mereu vinovate pentru tot ce merge prost?

Voi ce credeți? Cât poate duce o inimă de mamă înainte să se rupă definitiv?