Niciodată rostit „iartă-mă”: Povestea unei fiice care a așteptat recunoașterea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în bucătăria noastră mică din Bacău, cu mâinile strânse pe marginea mesei vechi, pline de zgârieturi. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei cenușii, obosiți, fără să spună nimic. Doar tăcerea ei apăsa mai tare decât orice cuvânt.

Am crescut într-o casă unde dragostea era o monedă rară. Tata a plecat când aveam șase ani, iar mama, Viorica, a rămas cu mine și cu fratele meu mai mic, Radu. Dar eu am simțit mereu că prezența mea îi era o povară. „Dacă n-ai fi fost tu, poate viața mea ar fi fost altfel”, mi-a spus odată, când aveam doisprezece ani și am spart din greșeală o cană. Atunci am învățat să nu mai cer nimic, să nu mai plâng, să nu mai deranjez.

Anii au trecut și am devenit expertă în a nu exista. La liceu, mă ascundeam în spatele colegelor gălăgioase, iar acasă mă strecuram ca o umbră. Radu era favoritul mamei – pentru el gătea ce-i plăcea, îl mângâia pe păr când era bolnav. Eu primeam doar instrucțiuni și reproșuri.

— De ce nu poți fi și tu ca fratele tău? mă întreba mereu.

Am încercat să-i câștig dragostea: am luat premiu la olimpiadă, am spălat vasele fără să mi se ceară, am stat cu ea la coadă la lapte iarna. Dar niciodată nu era destul. Într-o zi, când am venit acasă cu carnetul plin de note bune, mi-a spus doar: „Era de așteptat. Nu-i nimic special.”

Când am împlinit optsprezece ani, am plecat la București la facultate. Am simțit că scap dintr-o colivie. Dar rana din suflet nu s-a vindecat. În fiecare noapte visam că mama mă strigă și eu alerg spre ea, dar când ajung aproape, se întoarce cu spatele.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, mi-am găsit un job la o editură mică și m-am mutat într-o garsonieră modestă. Radu a rămas acasă și a preluat afacerea de familie – un mic magazin alimentar. Mama îmbătrânea vizibil: părul i s-a albit, mersul i s-a încetinit. Dar vocea i-a rămas la fel de aspră.

Într-o zi de toamnă, m-a sunat Radu:
— Sorina, mama nu se simte bine. Poate vii acasă să stai cu ea câteva zile?

Am ezitat. Am simțit cum vechea rană pulsează din nou. Dar m-am dus. Am găsit-o pe mama în pat, slabă și palidă.

— Ai venit… a murmurat ea fără să mă privească.

Am stat lângă ea zile întregi. I-am făcut ceaiuri, i-am adus medicamentele, i-am citit din ziar. Dar între noi era un zid gros de tăcere.

Într-o seară, după ce i-am adus supa preferată (deși știam că nu va spune niciodată „mulțumesc”), am întrebat-o:
— Mamă… ți-ai dorit vreodată să mă ai?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:
— Viața nu e cum vrem noi…

Atât. Niciun „iartă-mă”, niciun „îmi pare rău”. Doar acea frază rece care mi-a tăiat respirația.

În zilele următoare, am început să mă revolt în sinea mea. De ce trebuie să uit tot? De ce trebuie să fiu eu cea care iartă fără să primească nimic în schimb? Odată, când îi schimbam lenjeria de pat, m-a prins de mână cu o forță neașteptată:
— Sorina… ai grijă de tine.

Atât. Nicio explicație pentru anii de răceală, nicio recunoaștere a durerii mele.

Radu venea rar pe acasă – avea grijile lui, familia lui. Eu rămâneam cu mama și cu întrebările mele nespuse. Într-o noapte am visat că eram din nou copil și alergam după ea prin curte, dar ea dispărea mereu după colțul casei.

Într-o zi, când îi dădeam pastilele, mi-a spus brusc:
— Tu ai fost mereu mai puternică decât crezi.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât.
— Nu voiam să fiu puternică… voiam doar să fiu iubită.

A tăcut din nou. Poate că nu știa cum să răspundă sau poate că nici nu voia.

După câteva luni, mama s-a stins liniștită într-o dimineață friguroasă de februarie. Am rămas singură în camera ei, privind hainele vechi și fotografiile îngălbenite pe care nu le arătase niciodată nimănui.

La înmormântare, rudele au venit cu vorbe goale: „A fost o femeie puternică”, „A ținut familia unită”. Nimeni nu știa cât de mult am tânjit după un simplu „îmi pare rău”.

Acum stau în casa goală și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pentru că părinții noștri n-au știut sau n-au vrut să spună „iartă-mă”? Oare putem ierta fără recunoaștere? Sau rămânem prizonieri ai durerii până la sfârșit?

Poate că iertarea adevărată începe atunci când ne dăm voie să simțim tot ce n-am avut voie să simțim niciodată. Dar cum poți vindeca o rană pe care nimeni n-a recunoscut că ți-a făcut-o?