Tatăl din umbră: Povara unei alegeri

— Nu pot, Maria! Nu pot să fiu tatăl a trei copii odată! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, în timp ce mâinile îmi tremură pe marginea mesei. Maria mă privește cu ochii mari, umezi, iar liniștea care se lasă între noi e mai grea decât orice ceartă. Pe pervaz, o cană cu ceai se răcește uitată. Afară, Iașul e acoperit de zăpadă, dar înăuntru simt doar un frig care nu are legătură cu iarna.

— Vlad, nu mă lăsa singură acum. Nu acum… — vocea ei abia se aude. Îmi mușc buza și mă uit la burta ei abia rotunjită. Trei inimi bat acolo și eu simt că nu pot duce nici măcar greutatea propriei mele vieți.

Am fugit în noaptea aceea. Am luat doar un rucsac și am plecat fără să privesc înapoi. Am lăsat-o pe Maria singură cu tripleții nenăscuți, cu spaima și rușinea. Am fugit la București, m-am ascuns printre străini, am lucrat orice: paznic de noapte, hamal în Obor, vânzător la tarabă. În fiecare seară, când puneam capul pe pernă, îmi auzeam copiii plângând în vis. Dar nu aveam curaj să mă întorc.

Anii au trecut. Am încercat să-mi refac viața, dar niciodată nu am putut să iubesc pe altcineva. Niciodată nu am putut să mă iert. În fiecare an de Crăciun scriam o scrisoare pe care nu aveam curaj să o trimit. În fiecare zi 1 iunie mă uitam la copiii din parc și mă întrebam dacă tripleții mei se joacă undeva fără mine.

Într-o zi, am primit un telefon de la sora mea, Irina:

— Vlad, mama e bolnavă rău. Ar trebui să vii acasă.

M-am întors la Iași după doisprezece ani. Orașul era același, dar eu eram alt om: mai bătrân, mai obosit, cu sufletul plin de regrete. Pe drum spre casă am trecut pe lângă blocul unde locuiam cu Maria. Am văzut luminile aprinse la etajul trei și m-am oprit ca un hoț sub geamurile lor.

Mama era slabă și palidă. M-a strâns în brațe fără reproșuri, dar ochii ei spuneau totul. Irina mi-a spus că Maria nu s-a recăsătorit niciodată. Tripleții — Ana, Radu și Daria — aveau doisprezece ani și semănau cu mine.

Am stat două zile la mama înainte să găsesc curajul să bat la ușa Mariei. Când mi-a deschis, a rămas nemișcată câteva secunde. Părul ei avea fire albe acum, dar ochii erau aceiași: calzi și triști.

— Vlad… Ce cauți aici?

— Am venit să-mi văd copiii… Să-ți spun că-mi pare rău.

A oftat adânc și mi-a făcut semn să intru. În sufragerie erau trei ghiozdane aruncate pe jos și o fotografie cu noi patru pe perete — eu lipseam din poză.

— Nu știu dacă vor să te vadă. Le-am spus mereu adevărul: că ai plecat pentru că ți-a fost frică.

Am dat din cap rușinat.

— Pot să încerc?

Maria a chemat copiii. Au intrat unul câte unul: Ana cu părul prins în coadă, Radu cu ochelari mari și Daria cu zâmbetul timid. M-au privit ca pe un străin.

— Bună… Eu sunt Vlad… tatăl vostru.

Ana a ridicat din umeri:

— De ce ai plecat?

M-am uitat la podea.

— Mi-a fost frică. Am fost slab și egoist. Dar nu v-am uitat niciodată.

Radu s-a uitat la mine peste rame:

— Și ce vrei acum?

— Să vă cunosc… Să încerc să fiu tatăl vostru, dacă mă lăsați.

Daria s-a apropiat de Maria și a luat-o de mână.

— Mama n-a plâns niciodată în fața noastră. Dar noaptea o auzeam suspinând.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să-i iau în brațe pe toți trei, dar am rămas nemișcat.

— Nu pot schimba trecutul… Dar pot încerca să fiu aici de acum înainte.

Au urmat zile grele. Tripleții mă priveau cu suspiciune, Maria era distantă. Încercam să-i ajut cu temele, să-i duc la școală, să le gătesc clătite duminica dimineața. Uneori râdeau la glumele mele stângace; alteori mă ignorau complet.

Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie:

— Dacă pleci iar?

— Nu mai plec nicăieri. Promit.

A dat din cap și a ieșit fără să spună nimic.

Într-o duminică am mers împreună în Copou. Ne-am plimbat printre tei și am povestit despre copilăria mea. Pentru prima dată am simțit că tripleții nu mă mai privesc ca pe un intrus.

Maria m-a privit lung când ne-am întors acasă:

— Poate că timpul vindecă unele răni… Dar altele rămân cicatrici pentru totdeauna.

Am dat din cap și am știut că nu voi primi niciodată iertarea completă pe care o speram. Dar poate nici nu meritam asta.

Acum stau la masa din bucătărie și îi privesc cum își fac temele. Sunt aici — prezent pentru prima dată după doisprezece ani de absență. Știu că drumul spre iertare e lung și greu.

Mă întreb: oare cât de mult poate un om să repare ceea ce a distrus? Oare copiii mei vor putea vreodată să-mi spună „tată” fără teamă sau resentiment? Voi avea curajul să rămân chiar dacă nu voi primi niciodată iertarea lor deplină?