Revelionul la Răscruce: Între Dorința de Liniște și Așteptările Familiei

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să zâmbesc când tot ce vreau e să plec de aici! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce afară artificiile luminau cerul deasupra blocurilor gri din cartierul nostru din București.

Sorin s-a întors spre mine cu un zâmbet obosit, ținând un pahar de șampanie în mână. — Hai, Livia, e Revelionul! Toată lumea se distrează. Ce-ai pățit?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În sufragerie, mama râdea zgomotos cu sora mea, Ioana, iar tata povestea ceva despre vremurile când făceau chefuri pe ascuns în comunism. Copiii alergau printre picioarele adulților, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

— Nu pot să mă prefac că totul e bine, am șoptit. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, lăsând în urmă muzica dată prea tare și mirosul de salată boeuf.

Afară era frig. Am tras aer adânc în piept și am privit luminile orașului. M-am întrebat când am început să mă pierd atât de tare. Când am încetat să mai fiu Livia cea visătoare, care scria poezii și visa la o viață altfel? De când sunt doar soția lui Sorin, fiica părinților mei, mama copiilor mei?

Ușa balconului s-a deschis încet. Sorin a ieșit după mine, cu privirea îngrijorată.

— Ce-i cu tine? De ce nu poți să te bucuri ca toți ceilalți?

— Pentru că nu mai știu cine sunt, Sorin! Pentru că tot anul am făcut doar ce a vrut familia ta, ce au vrut ai mei, ce au vrut copiii. Eu? Eu nu mai exist decât ca să-i mulțumesc pe toți!

Sorin a oftat și a dat din umeri.

— Asta e viața, Livia. Toți facem compromisuri. N-ai vrea să fii singură, nu?

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi. — Poate că uneori ar fi mai bine să fiu singură decât să mă simt invizibilă.

A tăcut. Din sufragerie se auzea vocea mamei: „Livia! Hai la masă, se răcește friptura!”

Am rămas pe balcon, cu mâinile înghețate pe balustradă. Mi-am amintit de primul nostru Revelion împreună, când încă visam că dragostea poate schimba totul. Atunci Sorin îmi promitea că vom călători, că vom construi o viață după regulile noastre. Acum regulile erau ale altora.

În noaptea aceea, după ce toți au plecat și copiii au adormit, am rămas singură la masa din bucătărie. Farfuriile nespălate erau martorele unei petreceri care nu-mi aparținuse niciodată.

Sorin a venit târziu, cu ochii roșii de oboseală.

— Nu vrei să vorbim? a întrebat încet.

— Despre ce? Despre cum nu mă asculți niciodată? Despre cum fiecare decizie e luată fără mine?

— Nu e adevărat… Dar trebuie să ținem cont de toți. Știi cum sunt ai tăi, ai mei…

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

A tăcut din nou. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil.

A doua zi dimineață, Ioana m-a sunat.

— Ce-ai avut aseară? Mama zice că ai fost cam ciudată.

— Nimic… Sunt doar obosită.

— Livia, tu nu mai ești tu. Parcă te-ai stins. Ce se întâmplă?

Vocea ei blândă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Nu mai știu cine sunt, Ioana. Simt că trăiesc viața altcuiva.

— Atunci fă ceva pentru tine! Du-te la cursurile alea de pictură despre care tot vorbeai! Sau scrie din nou!

Am zâmbit amar. — Știi bine că Sorin zice că n-avem bani pentru prostii din astea.

— Dar pentru petreceri și cadouri scumpe are?

Am tăcut. Ioana avea dreptate. Mereu era loc pentru dorințele altora, niciodată pentru ale mele.

În zilele următoare am început să mă uit la mine în oglindă altfel. Am încercat să-mi amintesc ce-mi plăcea cândva. Am scos din sertar caietul cu poezii vechi și am scris din nou. Am simțit o bucurie timidă, ca o flacără mică într-o cameră rece.

Seara i-am spus lui Sorin:

— Vreau să mă înscriu la cursul de pictură. O dată pe săptămână. E important pentru mine.

M-a privit surprins.

— Și copiii? Cine stă cu ei?

— Poți sta tu sau îi ducem la mama.

A oftat lung.

— Bine… Dar sper să nu devină o obișnuință.

Am simțit furie și tristețe în același timp. De ce trebuia să cer voie pentru ceva atât de simplu?

La primul curs am simțit că respir din nou. Printre culori și pânze albe, am întâlnit oameni ca mine: femei care încercau să-și regăsească vocea pierdută printre responsabilități și compromisuri.

Într-o seară, după curs, am stat pe banca din fața blocului cu una dintre colegele mele, Mirela.

— Știi ce mi-a zis soțul meu când i-am spus că vreau să pictez? Că-s nebună la vârsta mea! Dar dacă nu fac acum ceva pentru mine, când?

Am râs amândouă amar.

Acasă l-am găsit pe Sorin nervos.

— Copiii au făcut dezordine! Unde ai fost atâta timp?

— Am fost la curs. Și voi merge în fiecare miercuri. E singurul lucru care mă face fericită acum.

A dat din cap resemnat.

În lunile care au urmat am început să mă schimb. Am început să spun „nu” atunci când nu voiam ceva. Să refuz invitațiile la mesele interminabile unde trebuia doar să joc rolul perfectei gospodine. Să cer ajutor atunci când nu mai puteam.

Mama s-a supărat prima dată când i-am spus că nu vin la aniversarea ei pentru că aveam expoziție la curs.

— Cum adică nu vii? Ești fiica mea!

— Sunt și eu om, mamă. Am nevoie de timp pentru mine.

A plâns și mi-a spus că nu mă mai recunoaște.

Poate chiar asta era problema: nici eu nu mă mai recunoșteam de mult timp.

Într-o seară târzie de primăvară, după o zi lungă la serviciu și un curs plin de culoare, m-am uitat la mine în oglindă și am zâmbit sincer pentru prima dată după ani întregi.

M-am întrebat: Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi ne pierdem printre dorințele altora până uităm cine suntem? Voi ce ați face ca să vă regăsiți?