De ce nu mă ascultă bunicii? Strigătul meu nerostit

— Nu, bunico, nu vreau păpușa aceea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile. Mâinile mele mici se agățau de cutia cu piese LEGO pe care o țineam strâns la piept, ca și cum ar fi fost ultima mea speranță.

Bunica, cu ochii ei blânzi dar fermi, s-a aplecat spre mine și mi-a luat jucăria din brațe. — Nu e pentru fete, Maria. Fetele se joacă cu păpuși, nu cu chestii din astea băiețești. Uite ce frumoasă e păpușa asta! Are rochiță roz, ca tine.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Tata stătea la masă, cu ziarul în mână, prefăcându-se că nu aude. Mama se uita la mine cu milă, dar nu spunea nimic. În casa bunicilor, regulile lor erau lege.

Îmi amintesc perfect acea după-amiază de toamnă. Mirosul de plăcintă cu mere plutea în aer, iar afară frunzele foșneau sub pașii copiilor care se jucau pe stradă. Eu eram prinsă într-o luptă mută cu bunicii mei, care refuzau să mă vadă așa cum eram: o fetiță care iubea construcțiile, puzzle-urile și poveștile cu roboți.

— Dar bunico, vreau să construiesc un castel! am încercat din nou, cu vocea stinsă.

— Lasă prostiile astea! Ce fată ai mai văzut tu să se joace cu LEGO? Uite, când eram eu mică, făceam haine la păpuși și coseam la mână. Asta e treaba fetelor!

M-am uitat la bunicul, sperând că el mă va înțelege. Dar el doar a dat din cap aprobator și a murmurat:

— Ascult-o pe bunica ta. Știe ea mai bine.

În acele momente, simțeam că nu am niciun aliat. Mama încerca să mă consoleze când rămâneam singure:

— Știu că-ți place LEGO-ul, Maria, dar bunicii tăi sunt altfel crescuți. Pentru ei, fetele trebuie să fie… altfel.

— Dar eu nu sunt altfel? am întrebat-o într-o seară, cu lacrimi în ochi.

Mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Ești perfectă așa cum ești. Doar că uneori oamenii mari uită să asculte.

Zilele treceau la fel: fiecare vizită la bunici era o nouă bătălie. De fiecare dată când primeam o păpușă sau un set de ceai miniatural, simțeam că mă pierd puțin câte puțin. Începusem să mă întreb dacă nu cumva e ceva greșit cu mine. De ce nu puteam fi ca verișoara mea Ioana, care îmbrăca păpuși ore întregi și le făcea coafuri complicate?

Într-o zi, după o ceartă mai aprinsă cu bunica, am fugit în grădină și m-am ascuns după tufa de zmeură. Am început să plâng în hohote. Nu voiam să fiu rea sau neascultătoare. Voiam doar să fiu văzută.

Bunicul m-a găsit acolo după câteva minute. S-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— De ce plângi, Maria?

— Pentru că nu mă ascultați niciodată! am izbucnit. Nu vreau păpuși! Vreau să construiesc! Vreau să inventez!

Bunicul a oftat adânc.

— Știi… pe vremea mea nu aveam nici LEGO, nici păpuși frumoase ca astea. Dar lumea era altfel. Fetele făceau ce făceau mamele lor, băieții ce făceau tații lor.

— Dar acum nu mai e așa! am spus printre sughițuri.

S-a uitat la mine lung și mi-a șters o lacrimă de pe obraz.

— Poate ai dreptate… Poate că noi suntem cei care trebuie să învățăm ceva nou.

Speranța mi s-a aprins pentru o clipă, dar la următoarea vizită tot o păpușă m-a așteptat pe patul din camera copilăriei mamei mele.

Anii au trecut și eu am continuat să mă lupt cu prejudecățile celor dragi. La școală eram lăudată pentru creativitate și logică, dar acasă la bunici eram tot „fata ciudată care nu vrea păpuși”. Am început să mă retrag în lumea mea: desenam planuri de case fantastice pe foi de matematică și construiam orașe din cuburi colorate atunci când eram singură.

Într-o zi, mama a venit acasă cu o cutie mare de LEGO Technic.

— E pentru tine, mi-a spus zâmbind larg. Știu cât îți doreai asta.

Am simțit că inima îmi explodează de fericire. Am petrecut toată după-amiaza construind un pod mobil pe care l-am arătat apoi tatălui meu.

— Bravo, Maria! Ești foarte talentată! mi-a spus el pentru prima dată fără rezerve.

Dar bucuria mea era mereu umbrită de vizitele la bunici. Într-o duminică, când aveam deja 12 ani și eram mai înaltă decât bunica, am decis să le spun tot ce simt.

— Bunico, bunicule… Vreau să vă spun ceva important pentru mine. Eu nu sunt mai puțin fată pentru că nu-mi plac păpușile. Sunt tot eu — nepoata voastră — doar că iubesc altfel lucrurile.

Bunica s-a uitat la mine lung și a început să plângă încet.

— Noi doar voiam să fii fericită…

— Sunt fericită când mă lăsați să fiu eu însămi!

A fost prima dată când au tăcut amândoi și m-au privit cu adevărat. Poate că nu au înțeles totul atunci, dar ceva s-a schimbat între noi.

Acum sunt adult și construiesc case adevărate ca arhitect. Bunicii mei încă îmi spun uneori că „ar fi fost frumos să ai și tu o fetiță care să se joace cu păpuși”, dar apoi zâmbesc larg când le arăt proiectele mele.

M-am întrebat mereu: de ce e atât de greu pentru cei dragi să ne vadă așa cum suntem? Oare câți copii încă mai plâng în taină pentru că nu sunt ascultați? Poate că e timpul ca noi toți — părinți, bunici sau copii — să învățăm să ascultăm cu adevărat.