Rușinea fiicei mele: Poveste despre iubire, mândrie și nedreptate

— Mamă, nu poți să vii îmbrăcată așa la botez! Ce o să zică lumea?
Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stăteam în mijlocul camerei mele mici, cu rochia aceea veche, pe care o păstrasem pentru ocazii speciale, și mă uitam la fiica mea, care nu mai era copilul cu ochi mari și zâmbet sincer, ci o femeie cu privirea rece, calculată.

— Ana, e tot ce am… Nu-mi permit altceva. Știi bine că pensia nu-mi ajunge nici pentru medicamente, darămite pentru haine noi.

Ea a oftat, s-a uitat la telefon și a dat ochii peste cap.
— Nu vreau să te superi, dar socrii mei… ei sunt altfel. O să fie lume bună la botez. Nu vreau să ne facem de râs.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am crescut-o singură pe Ana, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar trei ani. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au cedat mâinile și spatele. Am renunțat la tot pentru ea: la visele mele, la tinerețe, la liniște. Tot ce am avut i-am dat ei.

Acum, când bătrânețea mă apasă și singurătatea mă sufocă, fiica mea mă privește ca pe o povară. Mă doare mai tare decât orice boală.

— Dacă vrei, pot să-ți cumpăr eu ceva, dar să nu spui nimănui. Să nu creadă lumea că nu ai bani…

Vocea ei era tăioasă, ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit rușinea ei ca pe o palmă peste față. Nu voia să mă ajute din dragoste, ci din teamă de gura lumii.

— Nu vreau nimic, Ana. O să stau acasă dacă te fac de râs.

A tăcut o clipă, apoi a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele, cu pereții reci ai apartamentului de la etajul patru, fără lift. M-am uitat la poza cu Ana mică, în brațele mele, la mare. Atunci eram tot universul ei.

În ziua botezului am stat acasă. Am plâns toată ziua. Seara târziu m-a sunat vecina, tanti Viorica:

— Mărie, tu nu te-ai dus la botez? Am văzut poze pe Facebook… Ce rochie frumoasă avea Ana! Și ce socri are… Doamne, ce oameni cu stare!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată lumea vorbea despre cât de norocoasă e Ana că s-a măritat „bine”. Nimeni nu știa cât de singură mă simt eu.

După câteva zile a venit Ana pe la mine. Era grăbită.

— Mamă, am nevoie de certificatul meu de naștere pentru dosarul de credit. Vrem să ne luăm apartament nou. Socrii ne ajută cu avansul.

Am căutat printre hârtii și i l-am dat tremurând.

— Ana… Ți-e rușine cu mine?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi pus cea mai absurdă întrebare.

— Nu-mi e rușine! Dar trebuie să înțelegi că lumea judecă. Socrii mei sunt oameni realizați. Tata e director la bancă, mama are două magazine. Nu pot să vin cu tine îmbrăcată ca la piață…

Am simțit cum mă sufoc de neputință.

— Eu nu am avut niciodată nimic. Tot ce am avut a fost pentru tine…

— Știu, mamă! Dar acum am și eu familie. Trebuie să mă gândesc la viitorul meu.

A plecat fără să mă îmbrățișeze.

În serile lungi și reci mă uit pe geam la blocurile gri și mă întreb unde am greșit. Oare dragostea mea n-a fost destul? Oare sacrificiile mele n-au valorat nimic? De ce contează atât de mult banii și aparențele?

Tanti Viorica vine uneori la mine cu o prăjitură sau un ziar.

— Mărie, nu te mai necăji! Toți tinerii sunt așa acum… Nu mai știu ce-i respectul pentru părinți.

Dar eu nu pot să nu mă gândesc la Ana copil, cum venea acasă cu genunchii juliți și plângea în brațele mele. Atunci eram totul pentru ea. Acum sunt doar o povară de care trebuie să se ascundă.

Într-o zi m-am hotărât să merg neanunțată la ea acasă. Am urcat scările blocului nou unde locuia cu soțul ei, Radu, și cu fetița lor. Când a deschis ușa și m-a văzut, Ana a încremenit.

— Mamă… De ce n-ai sunat înainte?

— Am vrut doar să văd fetița…

Radu a fost politicos:

— Intrați, doamnă Maria! Vreți o cafea?

Ana însă era vizibil deranjată.

— Mamă, data viitoare te rog să mă anunți înainte…

Am stat puțin, am privit-o pe nepoata mea jucându-se cu păpușile scumpe primite de la bunicii paterni. M-am simțit străină în casa fiicei mele.

Când am plecat, Ana m-a condus până la lift.

— Mamă… Înțelege-mă și tu! Nu vreau să te rănesc, dar viața e altfel acum…

Am coborât scările plângând în hohote.

Acum scriu aceste rânduri ca un strigăt mut către toți cei care au uitat cât valorează o mamă. Poate că nu am avut bani sau haine frumoase, dar am avut inimă și dragoste fără margini pentru copilul meu.

Oare câți dintre noi ajungem să fim rușinea propriilor copii doar pentru că nu putem ține pasul cu lumea lor? Oare chiar atât de mult valorează aparențele? Spuneți-mi voi…