Oglinda spartă: Povestea Milei între trădare și regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul bucătăriei, cu laptopul deschis pe masă, ecranul luminându-mi fața palidă. Pe monitor, extrasele de cont vorbeau mai clar decât orice cuvânt: Vlad avea un cont secret, bani retrași lunar, sume pe care nu le văzusem niciodată în bugetul nostru.

El a rămas nemișcat în ușă, cu ochii în pământ. — Milena, nu e ce crezi… Nu voiam să afli așa.

— Atunci cum voiai să aflu? Să primesc citația de divorț direct la serviciu? Să mă trezesc într-o dimineață și să nu te mai găsesc acasă?

Nu am mai așteptat răspunsul. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Ploua mărunt peste București, iar picăturile se izbeau de balustradă ca niște lacrimi mute. M-am gândit la copiii noștri, Ana și Radu, care dormeau liniștiți în camera lor, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna.

Totul a început cu mici semne: Vlad venea tot mai târziu acasă, telefonul îi era mereu pe silențios, iar când îl întrebam ceva despre serviciu, răspundea evaziv. Mama îmi spunea mereu: „Milena, ai grijă la bărbați. Când nu mai vorbesc cu tine, vorbesc cu altcineva.” Dar eu nu am vrut să cred. Am crezut că suntem diferiți, că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni.

În acea seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine. — Milena, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot. Nu mai simt nimic pentru noi. Am nevoie de altceva.

M-am uitat la el ca la un străin. — Și copiii? Ce le spui lor?

— O să le explicăm împreună. Nu vreau să-i pierd.

— Dar pe mine m-ai pierdut deja, nu-i așa?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama a venit să stea cu mine, încercând să mă ajute cu copiii. — Nu ești prima femeie care trece prin asta, mi-a spus ea într-o dimineață în timp ce îmi făcea cafeaua. Dar eu nu voiam să fiu „una dintre ele”. Eu voiam familia mea înapoi.

Am încercat să-l conving pe Vlad să meargă la consiliere de cuplu. — Pentru copii, Vlad! Măcar pentru ei!

Dar el era deja departe. Îl vedeam cum își face bagajele pe ascuns, cum vorbește la telefon în șoaptă când crede că nu-l aud. Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Abia aștept să fim împreună fără ascunzișuri.” Semnat: Irina.

Mi s-a făcut rău. Irina era colega lui de la birou, o femeie pe care o văzusem de câteva ori la petrecerile firmei. Mereu prea zâmbitoare, mereu prea prezentă.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să urlu, dar am tăcut. Pentru copii.

Când le-am spus Anei și lui Radu că tata nu va mai locui cu noi, Ana a început să plângă isteric. — Nu vreau! Nu vreau să plece tata! Ce-am făcut eu?

Radu s-a retras în camera lui și nu a mai vrut să vorbească zile întregi.

M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am văzut semnele mai devreme, pentru că nu am fost „destul” pentru Vlad, pentru că nu am putut să-mi protejez copiii de suferință.

Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. La serviciu abia reușeam să mă concentrez; șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou:

— Milena, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de timp liber…

— Nu pot să lipsesc. Dacă stau acasă mă sufoc.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a întrebat:

— Cine ești tu fără Vlad?

Nu am știut ce să răspund. Toată viața mea fusese construită în jurul familiei mele. Fără Vlad eram doar o umbră.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără durere. Am început să ies cu copiii în parc, să râdem din nou împreună. Am redescoperit prietenia cu Ioana, colega mea din liceu, care mi-a spus:

— Milena, ai uitat cine erai înainte de el? Îți amintești cum visai să scrii o carte?

Am râs amar. — Cine ar vrea să citească povestea unei femei părăsite?

— Poate alte femei ca tine. Poate chiar tu ai nevoie s-o scrii.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit și liniștea casei părea mai grea ca niciodată, am deschis laptopul și am început să scriu. Despre mine. Despre noi. Despre oglinzile sparte din sufletul meu.

Vlad vine uneori să-i vadă pe copii. E mereu grăbit, mereu cu ochii pe telefon. Irina îl așteaptă probabil în mașină.

Dar eu nu-l mai aștept pe Vlad.

Am început să mă văd din nou în oglindă – chiar dacă imaginea e crăpată pe alocuri, tot eu sunt acolo.

M-am întrebat de atâtea ori: unde greșim noi, femeile? De ce trebuie să ne pierdem pe noi ca să salvăm ceva ce nu mai poate fi salvat? Poate răspunsul e că uneori trebuie să ne spargem ca să ne putem reconstrui altfel.