Când trecutul bate la ușă: Povestea unei mame între iertare și protecție

— Mamă, cine e omul acela care stă în fața blocului și se uită la noi? Rareș mă privea cu ochii lui mari, albaștri, plini de curiozitate și teamă. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu cumpărături. Ploua mărunt, iar umbrela ne acoperea doar pe jumătate. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene când am văzut silueta aceea cunoscută, sprijinită de balustrada scării. Mihai. Tatăl lui Rareș. Omul care dispăruse fără urmă acum zece ani, lăsându-mă singură cu un copil de câteva luni și o inimă sfâșiată.

— Nu te uita la el, Rareș. Intrăm repede în casă, am spus cu o voce pe care încercam să o țin calmă, dar care trăda furtuna din sufletul meu.

Am urcat scările în grabă, cu băiatul lipit de mine. În spatele nostru, pașii lui Mihai răsunau apăsat. Când am ajuns la ușă, l-am auzit:

— Ana! Te rog… trebuie să vorbim.

Nu voiam să-l aud. Nu voiam să-l văd. Dar nu puteam fugi la nesfârșit. Rareș mă privea speriat, iar eu simțeam că trebuie să fiu stânca lui, chiar dacă în mine era doar nisip mișcător.

— Intră în casă, Rareș. Pune-ți ghiozdanul la loc și spală-te pe mâini.

Am rămas pe palier, cu inima bătând nebunește. Mihai s-a apropiat încet, cu ochii înroșiți și barba neîngrijită.

— Ana… știu că nu merit nici măcar să mă asculți. Dar am venit să-mi văd fiul. Să încerc să repar ce-am stricat.

L-am privit lung. În minte mi se derulau toate nopțile în care plângeam singură, toate zilele în care Rareș mă întreba de ce nu are și el un tată ca ceilalți copii. Toate minciunile pe care le-am spus ca să-l protejez.

— Ai avut zece ani să repari ceva. De ce acum?

Mihai a oftat adânc.

— Am fost un laș. Am fugit de responsabilitate, de viață… Am trecut prin iad, Ana. Am stat prin străinătate, am muncit pe șantiere, am dormit prin gări. Dar nicio zi nu a trecut fără să mă gândesc la voi.

Am simțit furia clocotind în mine.

— Și crezi că poți apărea așa, ca și cum nimic nu s-a întâmplat? Rareș nu te cunoaște! Eu… eu abia dacă mai știu cine ești!

El a dat din cap trist.

— Nu vreau să vă stric viața. Vreau doar să-l cunosc pe băiatul meu. Să-i spun că-mi pare rău.

Am închis ușa în urma lui fără să mai spun nimic. În seara aceea n-am dormit deloc. Rareș a venit la mine în pat și m-a întrebat:

— Mamă, omul acela e tata?

M-am blocat. Nu voiam să-i mint iar.

— Da, iubire. El este tata ta.

— De ce nu a venit până acum?

Mi-au dat lacrimile.

— Uneori oamenii fac greșeli mari. Dar asta nu e vina ta.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la mama mea.

— Ana, am auzit că Mihai s-a întors. Să nu-l lași să se apropie de copil! Ai uitat cum te-a lăsat? Cum ai plâns nopți întregi?

— Mamă, Rareș are dreptul să-și cunoască tatăl…

— Tatăl? Un tată nu-și abandonează copilul! Să nu faci greșeala vieții tale!

Am închis telefonul tremurând. Toată familia era împotriva ideii ca Mihai să revină în viața noastră. Fratele meu, Sorin, mi-a spus clar:

— Dacă îl lași lângă Rareș, eu nu mai calc la voi!

Dar Rareș era tot mai curios. Într-o zi l-am găsit uitându-se pe fereastră, sperând să-l vadă pe Mihai.

— Mamă, pot să vorbesc cu el? Vreau să știu cum e…

Am cedat până la urmă și am acceptat o întâlnire într-un parc aglomerat. Mihai a venit cu un buchet de flori pentru mine și o mașinuță pentru Rareș.

La început băiatul a fost timid, dar Mihai a știut cum să-l facă să râdă. I-a povestit despre trenuri și despre cum a lucrat în Italia pe șantiere mari. Rareș îl asculta fascinat.

După întâlnire, băiatul mi-a spus:

— Mamă, tata e trist. Poate îl putem ajuta să fie fericit?

Am simțit un nod în gât. Pentru Rareș totul era atât de simplu… Dar pentru mine era un labirint de frici și răni vechi.

În zilele următoare Mihai a început să vină tot mai des. Îl vedeam schimbat: nu mai era băiatul rebel care plecase fără să privească înapoi. Era un om obosit, dar dornic să repare ceva din ce stricase.

Familia mea însă nu voia să audă de el. Mama refuza să vină la noi dacă știa că Mihai e prin preajmă. Sorin mă certa mereu:

— O să-l rănească iar pe Rareș! Nu vezi că oamenii nu se schimbă?

Dar Rareș era fericit când îl vedea pe tatăl lui. Și eu simțeam că poate merităm o șansă la liniște.

Într-o seară, Mihai m-a rugat să ieșim doar noi doi. Am acceptat cu inima strânsă.

— Ana… știu că nu pot șterge trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru voi doi. Nu cer nimic altceva decât să-mi lași loc în viața voastră.

L-am privit lung.

— Nu știu dacă pot ierta tot ce-ai făcut… Dar Rareș are nevoie de tine. Și poate și eu am nevoie să mă eliberez de ură.

Ne-am îmbrățișat plângând amândoi sub felinarul din fața blocului.

Au trecut luni de atunci. Familia încă nu acceptă alegerea mea, dar Rareș e mai liniștit ca niciodată. Eu încă mă lupt cu umbrele trecutului, dar încerc să cred că oamenii pot greși și totuși pot fi iertați.

Uneori mă întreb: oare fac bine? Oare pot proteja inima copilului meu fără să-mi pierd propria pace? Voi ce ați face dacă trecutul ar bate la ușa voastră?