Între Două Case: Scrisoarea Unei Fiice Pierdute

— Cum adică ai semnat totul pe numele ei? Am simțit cum vocea mi se sparge în bucăți, ca un pahar scăpat pe gresia rece din bucătăria noastră veche. Mama stătea la masă, cu mâinile împreunate, privirea pierdută undeva între perdeaua galbenă și aburul ceaiului. Nu a răspuns imediat. Tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.

— E sora mea, Irina. Și are nevoie mai mult decât noi, a murmurat într-un final, fără să mă privească.

M-am ridicat brusc, scaunul s-a izbit de perete. „Dar eu? Eu ce sunt? Eu care am rămas aici când tata a plecat, eu care am renunțat la facultate ca să te ajut după accident? Eu nu contez?”

Nu știu dacă m-a durut mai tare faptul că nu mi-a răspuns sau faptul că nici măcar nu a încercat să mă oprească atunci când am ieșit din casă. Am mers pe străzi până târziu, cu pași grei, încercând să-mi adun gândurile. Mătușa Lidia locuia la două blocuri distanță, într-un apartament mic, dar mereu plin de râsete și miros de cozonac. Întotdeauna am simțit că mama o iubește altfel decât pe mine — cu o grijă pe care mie nu mi-a arătat-o niciodată.

Când am ajuns acasă, mama dormea pe canapea, televizorul bâzâia încet. M-am uitat la ea — chipul ei obosit, ridurile adânci, mâinile muncite. Am simțit un val de vinovăție amestecat cu furie. De ce nu pot să fiu destul pentru ea? De ce trebuie să mă simt mereu ca o povară?

A doua zi, am găsit-o în bucătărie, făcând cafea. „Irina, trebuie să înțelegi… Lidia nu are pe nimeni. Tu ești tânără, te vei descurca.”

Am izbucnit: „Nu e vorba doar de bani sau de apartament! E vorba că nu m-ai ales niciodată pe mine. Mereu altcineva a fost mai important.”

A oftat adânc și a lăsat cana jos. „Nu știi totul. Când erai mică și tata voia să plece cu tine în Germania, eu am rămas aici pentru tine. Lidia m-a ajutat atunci cu bani, cu haine… Acum e rândul meu să o ajut.”

Am simțit cum totul se complică și mai mult. Nu era doar despre moștenire — era despre ani de sacrificii nespuse, despre datorii vechi și promisiuni făcute în șoaptă. Dar eu? Unde eram eu în toate astea?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mătușa Lidia. M-a primit cu brațele deschise, dar când i-am spus ce simt, a oftat: „Irina, mama ta a făcut tot ce a putut pentru tine. Știu că doare, dar uneori viața ne pune să alegem între două rele.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva toată viața mea a fost construită pe compromisuri făcute de alții. Când eram mică, visam să devin medic. Tata a plecat când aveam doisprezece ani — o scrisoare scurtă și o promisiune că va trimite bani. N-a mai trimis nimic. Mama s-a îmbolnăvit la scurt timp după aceea și eu am rămas să am grijă de ea.

Prietenii mei au plecat la facultate în Cluj sau București. Eu am rămas aici, într-un oraș mic din Moldova, unde toată lumea știe totul despre toți. Am lucrat la magazinul din colț și am visat la altceva în fiecare noapte.

Acum, când credeam că măcar casa asta va fi a mea — un loc sigur, un colț de lume unde să pot respira — mi s-a luat și asta.

Într-o seară, după ce mama a adormit devreme, am găsit o cutie veche cu scrisori. Printre ele era una de la tata: „Irina, dacă citești asta vreodată, să știi că te-am iubit mereu. N-am știut cum să fiu tată.” Am plâns ore întregi.

A doua zi dimineață, m-am dus la mama cu scrisoarea în mână.
— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul?
A ridicat privirea spre mine — ochii ei umezi, obosiți.
— Am vrut să te protejez.
— Dar m-ai făcut să mă simt invizibilă.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să ne iertăm una pe alta pentru toate tăcerile dintre noi. Dar știu că nu mai pot trăi între două case — între datoria față de familie și dreptul meu la fericire.

Poate că nu voi avea niciodată un loc al meu pe acte. Dar poate că pot construi unul în sufletul meu.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Câți ne sacrificăm liniștea pentru promisiuni vechi și datorii care nu sunt ale noastre?