Nepoata mea, visul neîmplinit: Mărturia unei bunici românce

— Maria, nu cred că e o idee bună să vii la noi săptămâna asta. E prea multă agitație, și oricum, Ilinca are nevoie de rutină, nu de vizite neașteptate.

Vocea Danei, nora mea, răsună în telefon cu o răceală pe care am simțit-o mereu ca pe o palmă. Era a treia oară în luna aceea când încercam să-mi văd nepoata, iar răspunsul era mereu același: „Nu acum”. M-am uitat la poza micuței Ilinca, prinsă cu un magnet pe frigiderul meu vechi din bucătăria de la bloc. Avea ochii lui Radu, fiul meu, și zâmbetul meu din tinerețe. Dar eu nu-i știam mirosul, nu-i știam râsul adevărat, nu-i știam fricile sau bucuriile. Eram bunica doar cu numele.

Șase ani au trecut de când s-a născut Ilinca. Șase ani în care am trăit cu speranța că va veni o zi când Dana va lăsa garda jos și mă va lăsa să fiu parte din viața lor. Dar fiecare încercare de apropiere s-a lovit de un zid invizibil. La început am crezut că e vina mea, că poate am spus ceva greșit la botez sau că nu am adus cadoul potrivit la prima vizită. Apoi am început să cred că Dana pur și simplu nu mă place. Poate pentru că sunt altfel decât mama ei: eu gătesc sarmale și ciorbă de burtă, ea preferă quinoa și avocado; eu port batic la biserică, ea merge la yoga și citește cărți despre parenting modern.

Radu, fiul meu, încerca să fie diplomat:
— Mamă, Dana are nevoie de spațiu. Știi cum sunt mamele tinere acum… vor să facă totul singure.

Dar eu vedeam cum se uită la mine cu ochii aceia obosiți, plini de vinovăție. Știa că mă doare. Știa că mi-e dor. Dar nu făcea nimic.

Au fost zile când am plâns în fața oglinzii, întrebându-mă ce am greșit. Am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit douăzeci de ani ca infirmieră la spitalul județean ca să-i pot da lui Radu o viață mai bună. L-am văzut plecând la facultate la București cu două valize și un vis mare. L-am văzut îndrăgostindu-se de Dana, fata aceea frumoasă și sigură pe ea, care venea dintr-o familie „bună”, cum îi plăcea ei să spună.

Când s-au căsătorit, am simțit că pierd ceva din el. Nu pentru că Dana ar fi fost rea, ci pentru că Radu devenea altcineva lângă ea: mai tăcut, mai rezervat cu mine. Am încercat să mă adaptez. Am încercat să nu sun prea des, să nu dau sfaturi necerute, să nu mă bag în viața lor. Dar orice aș fi făcut părea greșit.

— Mamă, Dana vrea să creștem copilul după principiile noastre. Să nu te superi dacă nu suntem mereu disponibili.

M-am supărat? Da. Dar nu le-am spus niciodată cât de tare mă doare distanța asta. Am acceptat rolul de invitat ocazional la zilele de naștere sau la Crăciun, când primeam câte o oră cu Ilinca sub privirea atentă a Danei.

Apoi, într-o zi de aprilie, telefonul a sunat altfel.
— Maria, ai putea veni să stai cu Ilinca câteva luni? M-am întors la serviciu și nu găsim bonă potrivită.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era prima dată când aveau nevoie de mine cu adevărat. Dar era și prima dată când simțeam că sunt chemată doar ca soluție de avarie.

— Sigur că pot veni, Dana… Dar… De ce acum?

A tăcut câteva secunde.
— Pentru că avem nevoie de ajutor. Și pentru că Ilinca merită să-și cunoască bunica.

Am acceptat fără să mai pun întrebări. În ziua în care am ajuns la ei acasă, Ilinca m-a privit curioasă din pragul camerei ei pline de jucării colorate.
— Tu ești mama lui tati?
— Da, iubita mea. Eu sunt bunica Maria.

A venit spre mine cu pași mici și m-a îmbrățișat timid. Am simțit atunci că tot ce pierdusem în acești ani putea fi recuperat într-o singură clipă.

Dar lucrurile nu au fost simple. Dana mă supraveghea mereu din umbră:
— Să nu-i dai dulciuri înainte de masă! Să nu-i citești povești cu zmei și vrăjitoare! Să nu o lași prea mult la televizor!

M-am simțit ca o străină în propria familie. Orice gest era analizat, orice vorbă interpretată. Într-o seară, după ce Ilinca adormise în brațele mele ascultând „Capra cu trei iezi”, Dana a intrat în cameră:
— Maria, te rog să respecți regulile noastre. Nu vreau ca Ilinca să fie speriată de povești vechi sau să primească obiceiuri pe care noi nu le aprobăm.

Mi-au dat lacrimile.
— Dana… Eu doar vreau să-i ofer dragostea mea. Atât pot eu să dau.

A oftat adânc:
— Știu… Dar vreau să facem lucrurile altfel decât s-a făcut în familia ta sau a mea.

În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă dacă eu sunt problema sau dacă pur și simplu suntem prizonierii unor mentalități diferite. Poate că am greșit când am acceptat mereu distanța impusă de Dana. Poate că trebuia să lupt mai mult pentru locul meu în viața lor. Sau poate că așa arată iubirea modernă: cu reguli stricte și granițe trasate clar între generații.

Într-o dimineață, Ilinca m-a întrebat:
— Bunico, tu ai fost tristă când erai mică?

Am zâmbit amar:
— Da, iubita mea. Dar acum sunt fericită că te am pe tine.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu bunica pe care mi-am dorit-o pentru Ilinca. Nu știu dacă Dana mă va accepta vreodată cu adevărat în familia lor. Dar știu că dragostea nu are vârstă și nici reguli scrise pe hârtie.

Oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar noi suntem vinovate sau doar victimele unor vremuri care ne-au schimbat fără să ne întrebe?