Când bunica a avut putere doar pentru un singur nepot: Povestea unei alegeri care ne-a rupt familia

— Nu pot, Roxana, sunt prea obosită. Am trecut de vârsta la care să mai pot avea grijă de copii mici, îmi pare rău, dar nu pot să vă ajut cu Vlad, mi-a spus soacra mea, Mariana, cu o voce stinsă, în timp ce-și freca palmele una de alta, ca și cum ar fi încercat să-și încălzească sufletul. Era o după-amiază de iarnă, iar eu stăteam în bucătăria noastră mică din Berceni, cu Vlad în brațe, care plângea neconsolat de ore întregi. Aveam nevoie de ajutor, aveam nevoie de cineva care să-mi spună că nu sunt singură în nebunia asta a maternității. Dar Mariana, mama lui Radu, părea să nu mai aibă energie pentru nimic.

— Înțeleg, am spus încet, dar adevărul e că nu înțelegeam deloc. Mă simțeam abandonată, ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare exact când aveam mai mare nevoie de sprijin. Radu m-a strâns de mână când Mariana a plecat, dar nici el nu părea să știe ce să spună.

Au trecut luni. Vlad a crescut, iar eu am învățat să mă descurc singură. Am plâns nopți la rând, am avut momente în care am simțit că mă sufoc sub greutatea oboselii și a singurătății. Prietenele mele îmi povesteau cum mamele sau soacrele lor le ajutau cu copiii, iar eu simțeam un gol tot mai mare în piept. Radu încerca să mă încurajeze, dar era prins între mine și mama lui, mereu cu teama că va răni pe cineva.

Apoi, într-o zi de primăvară, totul s-a schimbat. Sora lui Radu, Alina, a născut o fetiță. Mariana era peste tot: la maternitate cu flori și baloane roz, acasă la Alina cu mâncare gătită și brațele deschise pentru micuța Maria. Am văzut poze pe Facebook cu Mariana ținând-o pe Maria la piept, zâmbind larg și radiind de fericire. M-am uitat la Vlad, care se juca pe covor cu o mașinuță stricată, și am simțit cum mă arde o furie mocnită.

— Radu, tu vezi ce se întâmplă? am izbucnit într-o seară când el a venit acasă târziu de la serviciu.

— Ce vrei să spui?

— Mama ta! Pentru noi era prea obosită, dar pentru Alina are timp și energie cât pentru zece bunici! Cum e posibil?

Radu a tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a spus:

— Știu. Și eu am observat. Mă doare și pe mine.

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Radu atât de vulnerabil. El, care mereu încerca să împace pe toată lumea, acum era prins între două iubiri: cea pentru mine și Vlad și cea pentru mama lui.

În următoarele săptămâni, distanța dintre noi și Mariana a crescut. Nu ne mai suna decât rar și atunci doar să întrebe formal de sănătate. Când mergeam la Alina acasă, Mariana era acolo aproape zilnic. Odată am ajuns pe neașteptate și am găsit-o jucându-se cu Maria pe covorul din sufragerie. Vlad s-a apropiat timid:

— Bunico, mă joci și cu mine?

Mariana s-a uitat la el ca și cum abia atunci îl vedea.

— Acum sunt ocupată cu Maria, poate mai târziu, dragule.

Vlad s-a retras lângă mine cu ochii în lacrimi. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit plângând că „bunica nu-l iubește”, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu e corect! Cum poate să facă diferențe între nepoți? Ce-i spun copilului meu când mă întreabă de ce bunica nu vine niciodată la el?

Radu m-a privit lung:

— Trebuie să vorbesc cu ea. Nu mai pot suporta nici eu.

A doua zi s-a dus la Mariana. S-au certat ore întregi. Când s-a întors acasă era palid.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-a spus că nu știe de ce nu simte aceeași apropiere față de Vlad ca față de Maria. Că poate pentru că Alina e fata ei și simte altfel… Că nu vrea să ne rănească, dar nu poate forța ceea ce nu simte.

Am rămas fără cuvinte. Cum poți să spui asta despre propriul nepot? Cum poți să alegi între copii și nepoți?

De atunci relația noastră cu Mariana s-a răcit complet. Vlad a crescut fără prezența bunicii din partea tatălui. Îl vedea doar la ocazii mari, când Mariana îi aducea câte o jucărie oarecare și apoi pleca repede la Maria.

Anii au trecut. Vlad a început școala și uneori mă întreba:

— De ce bunica vine doar la Maria?

Nu știam ce să-i răspund fără să-i rănesc sufletul fragil.

Alina nu a înțeles niciodată de ce m-am îndepărtat de familie. Pentru ea totul era normal: „Mama mă ajută pentru că are timp acum”, spunea mereu. Dar eu știam adevărul: timpul și dragostea nu se împart după preferințe.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mariana: „Îmi pare rău dacă v-am rănit vreodată.” Atât. Fără explicații, fără scuze adevărate.

M-am uitat la Vlad care citea liniștit pe canapea și m-am întrebat dacă vreodată va înțelege cât de mult l-a durut absența bunicii.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că familia nu înseamnă mereu sprijin necondiționat.

Mă întreb: câți dintre voi ați trecut prin astfel de nedreptăți? E posibil să ierți când cineva îți rănește copilul fără motiv? Sau rămâne mereu o umbră între voi?