Promisiuni de familie: Povestea unei bunici mereu ocupate

— Mamă, te rog, nu mai pot! Am nevoie de tine să stai cu copiii măcar două ore azi, am o ședință importantă la serviciu, am spus cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund disperarea.
— Of, Petra, draga mea, chiar azi nu pot… Am programare la coafor și după aia mă văd cu doamna Stanciu la cafea. Dar să știi că mi-e tare dor de cei mici! Poate mâine?
Am închis telefonul cu un oftat adânc. M-am uitat la Mihai, care încerca să-și ascundă frustrarea în spatele monitorului. Copiii se certau pe canapea pentru telecomandă. M-am simțit prinsă între două lumi: una a promisiunilor dulci și alta a realității crude.

Nu era prima dată când Viorica, mama lui Mihai, refuza să ne ajute. De fiecare dată găsea o scuză: ba avea întâlnire cu prietenele, ba mergea la piață, ba era obosită după o zi grea la pensie. Și totuși, la fiecare masă de duminică sau la telefon, povestea tuturor cât de mult îi lipsesc nepoții și cât de mult ar vrea să petreacă timp cu ei.

— Nu înțeleg de ce tot spune că îi e dor de copii dacă nu vrea niciodată să stea cu ei, am izbucnit într-o seară către Mihai.
— E mama… așa e ea. Poate îi e greu să recunoască că nu mai are răbdare sau energie. Dar nici eu nu știu ce să-i mai spun.

Mi-am amintit cum era mama mea. Dumnezeu s-o ierte, dar ea ar fi lăsat orice baltă pentru mine și pentru copiii mei. Mă simțeam singură în orașul ăsta mare, unde toată lumea pare ocupată și nimeni nu mai are timp pentru familie.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mihai despre cine să stea acasă cu copiii când se îmbolnăviseră amândoi, am decis să merg direct la Viorica. Am luat copiii de mână și am urcat cele patru etaje până la apartamentul ei.

— Vai, ce surpriză! Dar nu m-ați sunat înainte… E cam dezordine aici, a spus ea în timp ce încerca să ascundă niște haine pe canapea.
— Mamă, nu mai putem. Avem nevoie de ajutorul tău. Nu cerem mult… doar câteva ore pe săptămână. Copiii te iubesc și tu spui mereu că îți e dor de ei.

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Petra, eu nu mai sunt tânără. Mă dor oasele, mă obosesc repede… Știu că vă dezamăgesc, dar nu mai pot ca înainte. Îmi pare rău dacă v-am dat speranțe.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să plâng în fața ei. Copiii s-au agățat de picioarele ei și au început să râdă când le-a dat câte o bomboană. Pentru o clipă, am văzut-o pe Viorica așa cum era odinioară: veselă, plină de viață, gata să facă orice pentru familie.

Dar acele vremuri trecuseră. Realitatea era alta: bunica nu mai putea fi stâlpul pe care mă bazam. Am plecat acasă cu inima grea și cu multe întrebări fără răspuns.

În zilele următoare am început să observ mai atent ce se întâmplă în jurul meu. La grădiniță, alte mame povesteau aceleași lucruri:

— Mama mea zice că vine săptămâna viitoare… dar mereu intervine ceva.
— Soacra mea e ocupată cu serialele ei turcești! Nici nu vrea să audă de nepoți.

Mi-am dat seama că nu eram singura care trăia această dezamăgire. Generația bunicilor noștri fusese altfel: sacrificiul era regula, nu excepția. Acum însă, bunicii aveau alte priorități: voiau să-și trăiască bătrânețea altfel, fără griji și responsabilități.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit și Mihai s-a retras în dormitor cu laptopul lui vechi, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult. Dacă nu cumva fiecare are dreptul la viața lui, chiar și bunicii care au crescut deja copii și vor acum liniște.

Dar apoi mi-am amintit promisiunile făcute la botezuri, la zile de naștere, la mesele de Crăciun:

— Oricând aveți nevoie de mine, eu sunt aici!

Cuvinte frumoase care se spulberau în fața realității zilnice. M-am simțit trădată și totodată vinovată pentru că judecam prea aspru.

Într-o duminică am decis să schimb ceva. Am invitat-o pe Viorica la noi acasă fără nicio pretenție:

— Mamă, vino la masă duminică. Nu trebuie să faci nimic. Doar vino.

A venit cu un cozonac cald și a stat toată după-amiaza pe balcon cu copiii, povestindu-le despre copilăria ei la țară. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie.

Poate că nu va fi niciodată bunica pe care mi-am imaginat-o eu. Poate că va avea mereu scuze sau va fi prea obosită pentru a ne ajuta când avem nevoie cel mai mult. Dar poate că trebuie să accept cine este ea acum și să găsesc alte soluții pentru problemele noastre zilnice.

Mă întreb însă: câte promisiuni goale putem ierta? Și cât din ceea ce așteptăm de la cei dragi este dreptul nostru sau doar o povară pe care le-o punem pe umeri fără să ne dăm seama?