Mesaje neașteptate pe telefonul soțului meu: Din îndoială, înapoi spre iubire – Confesiunea unei soții românce

— Ce faci cu telefonul meu, Maria? vocea lui Doru a spart liniștea serii, iar eu am tresărit ca și cum aș fi fost prinsă furând. Mâinile îmi tremurau, iar ecranul telefonului încă lumina cu acea conversație deschisă, cu acele cuvinte care nu-mi dădeau pace: „Mi-e dor de tine. Să ne vedem mâine?”

Nu știu ce m-a împins să-i iau telefonul. Poate rutina ultimilor ani, poate distanța care se strecurase între noi fără să ne dăm seama. Sau poate doar o curiozitate vinovată, născută dintr-o liniște prea apăsătoare. Dar acum, cu Doru în fața mea, cu privirea lui tăioasă și obosită, simțeam că lumea mea se prăbușește.

— Cine e Ana? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.

Doru a ezitat o clipă. Prea mult. Suficient cât să-mi simt inima zdrobită sub greutatea suspiciunii. — E doar o colegă de la clubul de șah, a spus el, evitându-mi privirea.

Am izbucnit în plâns. Patruzeci de ani împreună, trei copii mari, două nepoate și o casă plină de amintiri. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese el să caute alinare în altă parte? Sau poate doar eu vedeam totul în negru?

Nopțile următoare au fost un chin. M-am închis în dormitor, refuzând să-i răspund la întrebări sau să-i accept scuzele. Copiii au simțit tensiunea, dar nu au îndrăznit să întrebe nimic. Doar Irina, fiica noastră cea mică, mi-a trimis un mesaj: „Mama, orice ar fi, nu uita că te iubim.”

Într-o dimineață, după ce Doru a plecat la piață, am deschis din nou telefonul lui. Mesajele cu Ana erau acolo, dar nu era nimic explicit. Doar vorbe calde, glume, mici confesiuni despre singurătate și dor. Totuși, fiecare cuvânt mă rănea ca o lamă.

Am început să mă întreb: unde greșisem? Oare mă schimbasem prea mult? Oare nu-l mai ascultam? Nu-l mai vedeam? M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu părul încărunțit și ochii roșii de plâns. Unde era Maria cea veselă și plină de viață din tinerețe?

Într-o seară, Doru a venit la mine cu un buchet de liliac alb. — Maria, trebuie să vorbim. Te rog.

L-am privit rece. — Ce rost are? Ai găsit pe altcineva care să te asculte.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea. — Nu e ceea ce crezi tu. Ana… Ana e văduvă de câțiva ani. Ne-am împrietenit la clubul de șah pentru că amândoi ne simțeam singuri. Da, am vorbit mult. Poate prea mult. Dar nu a fost nimic mai mult decât atât.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că știam că te va durea. Și pentru că nici eu nu știam cum să gestionez golul care s-a lăsat între noi.

Am izbucnit din nou în lacrimi. — De ce nu mi-ai spus că te simți singur?

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Pentru că nici eu nu știam cum să spun asta fără să te rănesc.

Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc la toți anii noștri împreună: la serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Dan Spătaru, la vacanțele la mare cu copiii mici alergând prin valuri, la certurile noastre mărunte care se terminau mereu cu împăcări dulci. Oare chiar voiam să arunc totul pentru niște mesaje?

Am decis să vorbesc cu Ana. Am sunat-o și i-am cerut să ne întâlnim la o cafenea din centru. Era o femeie simplă, cu ochi blânzi și mâini muncite.

— Maria, îmi pare rău dacă am creat probleme între voi. Doru mi-a vorbit mereu frumos despre tine. Eu… doar aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc.

Am simțit cum mi se rupe inima de milă și furie în același timp. — Și eu aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc, Ana. Dar nu m-am gândit niciodată că va fi altcineva decât el.

Ne-am privit lung și am înțeles că niciuna dintre noi nu era vinovată pe deplin. Viața ne adusese aici, fiecare cu dorurile și singurătățile ei.

Întoarsă acasă, l-am găsit pe Doru stând pe terasă, privind apusul peste grădina noastră plină de trandafiri.

— Maria… putem încerca din nou? a întrebat el încet.

Nu i-am răspuns imediat. M-am așezat lângă el și am privit cerul portocaliu. — Putem încerca… dacă promitem să nu mai lăsăm tăcerile să crească între noi.

A zâmbit trist și mi-a luat mâna în a lui. — Promit.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne regăsim unul pe celălalt: ieșim la plimbări prin parc, gătim împreună, ne uităm la filme vechi și râdem de prostiile noastre din tinerețe. Nu e ușor; uneori încă mă doare când văd telefonul lui sau când îl simt mai tăcut decât de obicei. Dar am învățat că iubirea nu e doar despre fluturi în stomac sau promisiuni vechi; e despre curajul de a ierta și de a merge mai departe împreună.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim lângă cineva ani întregi fără să mai vedem omul de lângă noi? Câte căsnicii se pierd în tăceri și neînțelegeri? Poate povestea mea îi va face pe alții să vorbească mai mult, să asculte mai atent și să ierte mai ușor.