„Am doar un singur nepot!” – Povestea unei familii dezbinate de prejudecăți

— Nu e nepotul meu! a strigat doamna Viorica, cu vocea tăioasă, în timp ce eu încercam să-i pun în brațe o fotografie cu Rareș, băiatul meu din prima căsătorie. Mâinile i s-au crispat pe marginea mesei din bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, iar Mihai, soțul meu, a rămas nemișcat, cu privirea în podea.

În acel moment, am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază, cum fiecare secundă devine o povară. Rareș, care avea doar opt ani atunci, era în camera alăturată și desena ceva pe o foaie mototolită. Nu știa ce se întâmplă, dar simțea tensiunea. Eu eram prinsă între două lumi: cea a copilului meu, care avea nevoie de iubire și siguranță, și cea a noii mele familii, care mă primea cu jumătate de inimă.

M-am mutat la Mihai după ce am divorțat de tatăl lui Rareș. Am crezut că dragostea noastră va fi suficientă să ne țină împreună și să ne ajute să trecem peste orice obstacol. Dar nu am prevăzut zidul rece pe care îl va ridica doamna Viorica între noi. Pentru ea, Rareș era „copilul altuia”, o umbră a trecutului meu pe care nu voia să o accepte.

— Emilia, nu vreau să te superi, dar trebuie să înțelegi… Eu am doar un singur nepot: Vlad! a spus ea într-o zi, când am încercat să-i explic cât de mult ar conta pentru Rareș să fie acceptat. Vlad era fiul surorii lui Mihai, un băiețel blond cu ochi mari și zâmbet ștrengar. Pentru el, doamna Viorica avea mereu dulciuri, jucării și brațele deschise. Pentru Rareș — doar politețe rece.

Mihai încerca să fie mediator. — Mamă, Rareș e parte din familia noastră acum. E copilul Emiliei și îl iubesc ca pe al meu.

— Poți să-l iubești cât vrei tu, dar eu nu pot! Nu e sânge din sângele nostru! a răspuns ea, cu o încăpățânare care mă durea fizic.

Au urmat luni de zile în care am încercat să găsesc soluții. Am invitat-o la serbările lui Rareș de la școală. Am rugat-o să vină la ziua lui de naștere. De fiecare dată găsea o scuză: „Am treabă la piață”, „Nu mă simt bine”, „Poate altă dată”. Rareș nu întreba niciodată de ce bunica lui nu vine. Doar se uita la ceilalți copii care primeau flori și îmbrățișări de la bunici și își mușca buza.

Într-o seară, după ce Rareș a adormit, l-am întrebat pe Mihai:
— Crezi că va veni vreodată ziua în care mama ta îl va accepta?
Mihai a oftat adânc:
— Nu știu, Emilia. Mama e încă prizoniera unor mentalități vechi. Pentru ea, familia e doar cea legată prin sânge.

Am început să mă simt vinovată că l-am adus pe Rareș într-o familie unde nu era dorit de toți. Mă întrebam dacă nu cumva e vina mea că nu am știut să gestionez situația mai bine sau dacă ar fi trebuit să rămân singură cu el. Dar Mihai era sprijinul meu. Îl vedeam cum se joacă cu Rareș, cum îl ajută la teme și cum îi citește povești seara. Îl iubea sincer și asta mă făcea să merg mai departe.

Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau trotuarele din cartierul nostru din Ploiești, Rareș a venit acasă cu ochii roșii.
— Mami, azi la școală ne-au întrebat cine vine la noi de Crăciun. Toți au zis că vin bunicii… Eu ce să zic?
Am simțit un nod în gât. L-am luat în brațe și i-am spus:
— Noi suntem o familie și ne avem unii pe alții. Poate într-o zi va veni și bunica Viorica.
El a dat din cap și s-a dus la el în cameră.

Crăciunul a venit cu miros de cozonac și portocale. Am invitat-o pe doamna Viorica la masa festivă. A venit, dar s-a așezat la capătul mesei și a vorbit doar cu Mihai și cu Vlad, care venise cu părinții lui. Rareș s-a străduit să fie vesel, dar privirea lui trăda tristețea.

După masă, când toți copiii se jucau în sufragerie, l-am surprins pe Vlad spunând:
— Bunica mi-a zis că eu sunt singurul ei nepot adevărat!
Rareș s-a retras într-un colț și nu a mai scos un cuvânt toată seara.

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat-o pe doamna Viorica deoparte:
— Vreau doar să știți cât îl doare pe Rareș lipsa dumneavoastră. Nu vă cer să-l iubiți ca pe Vlad, dar măcar să-l tratați ca pe un copil care are nevoie de afecțiune.
Ea m-a privit lung:
— Emilia, nu pot schimba ce simt… Poate timpul va rezolva ceva.

Au trecut anii. Rareș a crescut și s-a obișnuit cu distanța dintre el și bunica Viorica. Eu am încetat să mai sper la miracole, dar am continuat să-i ofer toată dragostea mea și sprijinul lui Mihai.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți copii ca Rareș trăiesc aceeași durere în familiile lor? Oare prejudecățile pot fi vreodată depășite sau rămân ca niște ziduri reci între oameni? Poate dragostea vindeca totul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?