Între două iubiri: Mama mea sau bărbatul pe care îl iubesc?

— Nu mai pot, Viviana! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Radu răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Mama, care tocmai ieșise din bucătărie cu o farfurie de sarmale, s-a oprit în prag, cu ochii mari și umezi. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse în poală, simțind cum aerul devine tot mai greu.

— Ce s-a întâmplat acum? — am întrebat încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Radu a aruncat o privire spre mama, apoi spre mine. — Viviana, nu e normal să locuim toți trei aici. Suntem căsătoriți de doi ani și încă nu avem casa noastră. Simt că nu pot fi eu însumi, că nu avem intimitate. Și… — s-a oprit, ezitând — …și mama ta se bagă în toate.

Mama a lăsat farfuria pe masă și a oftat. — Eu doar încerc să vă ajut. Să vă fie bine. Dar dacă deranjez, spuneți-mi direct!

Am simțit cum mă cuprinde panica. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nu există alegeri imposibile. Dar nu puteam. Eram prinsă între două iubiri: mama care m-a crescut singură, cu sacrificii de neimaginat, și Radu, bărbatul pe care îl iubesc de când eram la liceu.

Totul a început când am terminat facultatea la Cluj și m-am întors acasă, la Turda. Radu nu avea unde să stea, iar mama m-a primit cu brațele deschise. „Casa asta e și a ta, și a lui Radu”, spunea ea mereu. La început era frumos: serile lungi cu povești, mesele împreună, râsete în bucătărie. Dar încet-încet, lucrurile au început să scârțâie.

Radu se plângea că mama intră fără să bată la ușă, că îi critică felul în care gătește sau că îi aranjează hainele fără să-i ceară voie. Mama spunea că Radu e nerecunoscător și că nu știe să aprecieze ce are. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să împac pe toată lumea.

Într-o seară, după ce Radu a plecat trântind ușa, m-am dus la mama în bucătărie. O găsisem plângând în tăcere, cu mâinile înmuiate în apă rece.

— Mamă… — am șoptit.

— Lasă, Vivi, nu-i nimic. Poate ar trebui să mă mut eu la sora mea la Câmpia Turzii. Să vă las casa vouă. — vocea ei era stinsă.

— Nu vreau să pleci! — am izbucnit eu. — Nu vreau să te simți alungată din casa ta!

— Dar nici nu vreau să vă stric fericirea… — a spus ea încet.

Am simțit atunci cât de greu e să fii adult. Să fii fiică și soție în același timp. Să nu poți mulțumi pe nimeni fără să rănești pe altcineva.

A doua zi dimineață, Radu m-a luat deoparte.

— Vivi, trebuie să alegem: ori ne mutăm noi undeva cu chirie, ori îi ceri mamei tale să plece. Nu mai pot trăi așa.

— Cum să-i cer mamei mele să plece din casa ei? — am întrebat șocată.

— Atunci hai să plecăm noi! — a spus el hotărât.

Dar știam că nu ne permitem chiria în oraș. Salariile noastre abia ajungeau pentru facturi și mâncare. Mama ne ajuta mereu cu tot ce putea: gătea pentru noi, plătea uneori facturile când rămâneam fără bani.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat singură pe balcon, privind luminile orașului și ascultând cum plouă încet peste acoperișuri. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama venea obosită de la muncă și totuși îmi citea povești; la zilele când îmi făcea pachețel pentru școală chiar dacă nu avea bani nici pentru ea.

Cum puteam acum s-o dau afară din propria ei casă?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, te rog… Înțelege-o și tu pe mama. Aici e casa ei. Nu pot s-o alung!

— Dar nici eu nu pot trăi ca un musafir toată viața! — a răspuns el nervos.

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Mama se retrăgea tot mai mult în camera ei, iar eu simțeam că mă sufoc între doi poli opuși.

Într-o duminică dimineață, când toți trei eram la masă, mama s-a ridicat brusc.

— Gata! M-am hotărât! Plec la sora mea pentru o vreme. Poate așa vă găsiți liniștea.

Radu a răsuflat ușurat, dar eu am simțit cum mi se rupe inima. Am ajutat-o pe mama să-și facă bagajele printre lacrimi și îmbrățișări tăcute.

După ce a plecat, casa a devenit ciudat de liniștită. Radu era mai relaxat, dar eu mă simțeam vinovată și goală pe dinăuntru. Îmi lipseau sfaturile mamei, mirosul de cozonac proaspăt dimineața, râsul ei cald.

Într-o seară l-am întrebat pe Radu:

— Crezi că am făcut bine?

— Era singura soluție… — a spus el fără convingere.

Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel. Mama nu s-a mai întors niciodată definitiv acasă. Relația mea cu Radu s-a schimbat; parcă între noi rămânea mereu o umbră de vinovăție și regret.

Uneori mă întreb: oare există vreo alegere corectă când trebuie să alegi între cei pe care îi iubești? Sau orice ai face, cineva tot va suferi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?