Răzbunarea doamnei Laura: Între amărăciune și iertare

— Nu vă supărați, dar nu vedeți că blocați toată casa? — vocea tânărului de la casă a răsunat peste capetele clienților, iar ochii tuturor s-au întors spre mine. Mâinile îmi tremurau pe portofel, încercând să găsesc mărunțișul, în timp ce simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine.

— Îmi cer scuze, doar că… — am bâiguit, dar el mi-a tăiat vorba cu un oftat exasperat.

— Haideți, doamnă Laura, mereu aceeași poveste! — a spus el, ridicând din umeri și făcând un gest larg spre ceilalți clienți care deja murmurau nemulțumiți.

M-am simțit mică, invizibilă și totuși expusă ca niciodată. Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi, strângând sacoșa la piept ca pe un scut. Pe drum spre casă, fiecare pas era apăsat de umilință și furie. Cum își permitea acel băiat, Radu, să mă trateze așa? Eu, care îi aduceam mereu prăjituri de sărbători și îi dădeam bacșiș când era mic!

Ajunsă acasă, am trântit sacoșa pe masă și am izbucnit:

— Nu mai calc în viața mea în magazinul ăla! — am spus cu voce tare, de parcă cineva m-ar fi putut auzi.

Dar liniștea apartamentului meu mic din Drumul Taberei era apăsătoare. Fata mea, Irina, nu mai locuia cu mine de ani buni. Soțul meu, Doru, murise acum șapte ani. Singurătatea era singura mea confidentă.

În acea seară, am stat pe întuneric, cu o cană de ceai rece în mână, și am început să plănuiesc. Nu puteam lăsa lucrurile așa. Trebuia să-i dau o lecție lui Radu. Să vadă și el cum e să fii umilit.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe vecina mea, tanti Viorica.

— Ai auzit ce mi-a făcut băiatul ăla de la supermarket? — am început eu, iar ea a oftat complice.

— Vai de mine, Laura! Să nu-l lași! Să mergem la șeful lui! — a zis ea imediat.

Așa am făcut. Am mers împreună la managerul magazinului, domnul Popescu. I-am povestit totul cu lux de amănunte, accentuând fiecare gest și fiecare cuvânt al lui Radu. Domnul Popescu a dat din cap grav:

— O să iau măsuri, doamnă Laura. Nu se poate așa ceva.

Am plecat acasă cu inima ușoară. M-am simțit răzbunată. Dar liniștea nu a durat mult.

Două zile mai târziu, l-am văzut pe Radu ieșind din magazin cu ochii roșii și capul plecat. M-am ascuns după colț și l-am urmărit fără să vreau. S-a oprit lângă o femeie tânără care îl aștepta cu un copil mic în brațe.

— Ce s-a întâmplat? — l-a întrebat ea îngrijorată.

— M-au dat afară… — a spus el încet. — Nu știu ce o să facem acum…

Am simțit un nod în gât. Nu mă gândisem niciodată că băiatul acela avea o familie de întreținut. Că poate era obosit sau stresat în ziua aceea. Că poate greșise, dar nu merita să-și piardă locul de muncă pentru asta.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am încercat să vorbesc cu Irina la telefon, dar ea era ocupată cu serviciul și copiii ei. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o vinovăție care mă rodea pe dinăuntru.

A doua zi dimineață m-am dus la magazin și l-am căutat pe domnul Popescu.

— Vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre Radu… — am început eu timid.

El m-a privit surprins:

— Doamnă Laura, știți bine că nu acceptăm comportamentul lipsit de respect față de clienți…

— Știu… Dar poate am exagerat… Poate era doar o zi proastă pentru el… — am spus eu încet.

Domnul Popescu a dat din umeri:

— Decizia s-a luat deja. Poate dacă ar fi venit cineva să-l apere…

Am ieșit din magazin mai tristă decât oricând. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu tanti Viorica.

— Ai văzut că l-au dat afară pe băiat? — a întrebat ea satisfăcută.

— Da… Dar nu mă simt deloc mai bine… — i-am răspuns eu sincer.

În zilele următoare am încercat să-l găsesc pe Radu. Am întrebat prin cartier, am mers la blocul unde știam că locuiește mama lui. Într-un final, l-am găsit într-un parc, stând pe o bancă cu copilul în brațe.

— Radu… — am spus eu încet.

El s-a uitat la mine surprins și puțin speriat.

— Doamnă Laura… Ce mai vreți?

— Să-mi cer iertare… — am spus eu cu lacrimi în ochi. — Am greșit. N-am vrut să-ți fac rău…

El a oftat adânc:

— Știți… E greu să fii tânăr azi. Salariile sunt mici, programul e lung… Am greșit față de dumneavoastră și îmi pare rău. Dar acum nu știu cum o să-mi plătesc chiria…

Am scos din geantă o bancnotă de 100 de lei și i-am întins-o timid.

— Nu pot primi… — a spus el dând din cap.

— Te rog… E tot ce pot face acum…

A luat banii fără să se uite la mine. Am plecat cu sufletul greu, dar parcă puțin mai împăcată.

În acea seară am stat din nou singură în bucătărie și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. La cât de ușor e să judeci și cât de greu e să ierți. La cât de mult rău putem face fără să ne dăm seama doar pentru că ne simțim răniți sau singuri.

Poate că dreptatea nu e întotdeauna ceea ce credem noi că este. Poate că uneori iertarea e mai grea decât răzbunarea, dar și mai necesară.

M-am întrebat atunci: oare câți dintre noi nu ne lăsăm conduși de orgoliu și uităm să vedem omul din fața noastră? Oare câte vieți schimbăm fără să știm doar pentru că vrem să avem ultimul cuvânt?