Legături de sânge: Povestea mea și a Mariei

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Bacău. Era o seară de noiembrie, iar ploaia bătea în geam ca și cum ar fi vrut să-mi țină partea. Maria, sora mea mai mare cu doi ani, stătea rezemată de ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Mereu exagerezi, Halina. Dacă nu-ți convine, nu mai veni la mine! răspunse ea, fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când tata a murit, mama s-a retras în lumea ei, iar eu și Maria am rămas să ne descurcăm singure. Dar niciodată nu am reușit să fim cu adevărat surori. Între noi era mereu un zid invizibil, construit din reproșuri vechi și vorbe nespuse.

Soțul meu, Lucian, plecase de două luni la muncă în Italia. Îmi spusese că e doar pentru un an, să strângem bani pentru apartamentul nostru. Dar eu știam că nu-i va fi ușor să se întoarcă. Rămăsesem singură cu fetița noastră, Ilinca, și cu toate grijile pe cap. Maria era singura mea rudă apropiată, dar fiecare vizită la ea se termina cu certuri.

În acea seară, venisem să-i cer ajutorul. Ilinca făcuse febră mare și nu aveam cu cine s-o las ca să merg la farmacie. Maria m-a privit lung, apoi a oftat:

— Bine, las-o aici zece minute. Dar să nu te obișnuiești!

Am alergat prin ploaie până la farmacie, cu inima cât un purice. Când m-am întors, Ilinca dormea pe canapea, iar Maria stătea la masă și fuma. M-am apropiat încet.

— Mulțumesc că ai stat cu ea.

— Nu pentru tine am făcut-o, ci pentru copil. Să nu crezi că am uitat ce ai spus la înmormântarea tatei.

M-am oprit brusc. Era iar același reproș vechi: că la moartea tatălui nostru am spus că Maria nu a făcut destul pentru el. Adevărul era că niciuna dintre noi nu făcuse destul. Dar vina ne-a despărțit mai mult decât orice.

— Maria, te rog… Nu mai putem trăi așa. Suntem doar noi două pe lume.

Ea a stins țigara și s-a ridicat brusc:

— Poate că așa e mai bine. Poate că nu suntem făcute să fim surori adevărate.

Am plecat acasă cu Ilinca în brațe și cu sufletul greu. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam în curtea bunicilor din Vaslui, cum ne certam pe păpuși și cum ne împăcam mereu după câteva ore. Ce s-a întâmplat cu noi? Când am devenit două străine?

Zilele au trecut greu. Lucian suna tot mai rar. La muncă era obosit și nervos, iar eu simțeam că mă sufoc între griji și singurătate. Într-o zi, Ilinca a întrebat:

— Mami, de ce nu vine mătușa Maria la noi?

Am simțit un nod în gât.

— Poate că e ocupată, iubita mea.

Dar adevărul era că nici eu nu mai voiam să o văd. Mă durea prea tare fiecare întâlnire.

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la mama. Plângea:

— Halina, vino repede! Maria a ajuns la spital… A leșinat la serviciu.

Am fugit cât am putut de repede la spitalul județean. Maria era pe un pat alb, palidă și slăbită. Doctorii spuneau că e epuizată – prea mult stres, prea puțină odihnă.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmă.

— De ce nu mi-ai spus că nu te simți bine?

Ea a oftat și a întors capul spre perete.

— N-ai fi avut timp pentru mine… Ești ocupată cu viața ta perfectă.

M-am simțit lovită direct în inimă.

— Viața mea nu e perfectă, Maria! Sunt singură aici… Lucian e plecat, mama e tot mai absentă… Tu ești tot ce mi-a rămas.

Pentru prima dată după mulți ani, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Știi… mereu am crezut că tu ai fost favorita tatei. Că eu eram doar cea care trebuia să muncească și să tacă din gură…

Am rămas fără cuvinte. Niciodată nu vorbisem despre asta. Poate că fiecare dintre noi purta o povară pe care cealaltă n-o vedea.

— Poate că ar trebui să încercăm să fim surori din nou… Nu pentru noi, ci pentru Ilinca. Să nu crească fără familie…

Maria m-a privit lung și a dat din cap încet.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să vorbim mai des, să ne ajutăm una pe alta. Nu e ușor – încă avem momente când ne certăm sau ne rănim fără să vrem. Dar încercăm să ne iertăm și să mergem mai departe.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nu le lăsăm să se vindece? Oare cât de greu e să spui „îmi pare rău” sau „te iert”? Poate că adevărata familie începe atunci când avem curajul să fim sinceri unii cu alții.