Inima unei mame: Între viață și sacrificiu

— Maria, trebuie să fii realistă! Nu poți să-i salvezi pe toți trei, mi-a spus doctorul Ionescu, cu vocea lui calmă, dar rece ca o lamă de cuțit. Mâinile îmi tremurau pe marginea patului, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. În minte îmi răsuna doar un singur gând: cum să aleg? Cum să fiu eu judecătorul vieții propriilor mei copii?

Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, cu fața palidă și ochii pierduți. — Maria, gândește-te la noi, la Ana, la familia noastră. Dacă pățești ceva… Ce ne facem fără tine?

Dar eu nu puteam. Nu puteam să renunț la niciunul dintre copiii mei nenăscuți. Îi simțeam pe toți trei mișcându-se în pântecul meu ca niște promisiuni fragile ale unui viitor pe care nu-l puteam abandona. — Nu pot, Mihai. Nu pot să aleg. Sunt ai noștri, toți trei.

În zilele ce au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Mama mea venea zilnic să mă convingă: — Fata mea, nu te juca cu viața ta! Ce rost are să-i aduci pe lume dacă nu vei fi lângă ei? Sora mea, Elena, plângea în hohote: — Maria, nu vreau să te pierd!

Dar eu mă agățam de fiecare bătaie de inimă pe care o auzeam la ecografie. Doctorul Ionescu mă privea cu milă: — Șansele sunt mici. Inima ta e slăbită. Un efort prea mare și…

Noaptea, când Mihai credea că dorm, îl auzeam plângând în bucătărie. Îl durea neputința și frica de a rămâne singur cu Ana, fetița noastră de patru ani. Într-o seară, a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Maria, te rog… Nu vreau să te pierd. Ana are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să aleg între copiii nenăscuți și copilul care deja mă striga „mama”? Cum să fiu între două lumi?

Am început să caut povești ca a mea pe forumuri românești pentru mame. Am găsit doar câteva femei care trecuseră prin ceva asemănător. Unele au supraviețuit, altele nu. Dar toate spuneau același lucru: dragostea pentru copii e mai puternică decât orice frică.

Într-o zi, am primit vizita preotului satului nostru, părintele Radu. S-a așezat lângă mine și mi-a spus blând:

— Maria, Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. Dar uneori trebuie să acceptăm că nu totul depinde de noi.

L-am privit în ochi și am simțit că lacrimile mele nu mai contenesc. — Părinte, dacă pierd totul?

— Atunci vei ști că ai făcut tot ce ai putut ca mamă.

Zilele treceau greu. Fiecare control medical era o sentință amânată. Mihai devenise tăcut și rece; nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, Ana. Îl simțeam cum se îndepărtează și mă durea mai tare decât orice durere fizică.

Într-o dimineață ploioasă de octombrie, am simțit contracții puternice. Era prea devreme. Am ajuns la spital urlând de durere și frică. Doctorul Ionescu era acolo, pregătit pentru ce era mai rău.

— Maria, trebuie să intrăm în operație acum! Nu mai avem timp!

Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să adorm sub anestezie a fost chipul lui Mihai, alb ca varul, cu ochii plini de lacrimi.

M-am trezit într-o cameră albă, cu sunete de aparate medicale în jurul meu. Am încercat să vorbesc, dar nu puteam decât să șoptesc:

— Copiii?…

O asistentă tânără mi-a zâmbit trist:

— Sunt la incubator. Sunt mici, dar luptă.

Am plâns ore întregi fără oprire. Mihai a venit abia spre seară. M-a privit lung și apoi m-a strâns în brațe:

— Ai supraviețuit… Și ei sunt aici… Toți trei.

Au urmat luni întregi de spitalizare pentru tripleți: Vlad, Ilinca și Radu. Fiecare zi era o luptă pentru viață: infecții, complicații respiratorii, nopți nedormite lângă incubatoare. Mihai s-a schimbat; a început să vină zilnic la spital, să-mi aducă haine curate și mâncare gătită de mama.

Familia noastră s-a reunit în jurul acestor trei suflete mici care au refuzat să renunțe la viață. Mama mea a început să creadă din nou în minuni; Elena venea zilnic cu Ana și le cânta tripleților cântece de leagăn.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad încă are probleme cu plămânii; Ilinca merge la kinetoterapie; Radu e cel mai vioi dintre toți. Eu sunt obosită mereu, inima mea e slăbită și uneori mă tem că nu voi apuca să-i văd mari.

Dar când îi privesc cum se joacă împreună și când Ana îi strigă „frații mei!”, știu că am făcut alegerea corectă pentru sufletul meu.

Uneori mă întreb: oare câte mame ar fi avut curajul să riște totul pentru copiii lor? Și dacă ar fi fost invers – dacă ar fi trebuit să aleg între mine și ei – ce ați fi făcut voi?