Soacra, noră și bătălia pentru sufletul fiului meu

— Radu, iar tu speli vasele? întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund indignarea în spatele unei false curiozități.

Fiul meu ridică din umeri, fără să mă privească. Irina, nora mea, stă pe canapea cu telefonul în mână, chicotind la un clip de pe internet. În bucătărie miroase a detergent ieftin și a oboseală. E sâmbătă seara, iar eu am venit să-i aduc borcane cu zacuscă și murături, ca orice mamă grijulie. Dar nu mă pot abține să nu observ cum Radu cară toată casa în spate, iar Irina pare să nu observe nimic.

— Lasă, mamă, că nu-i mare lucru, răspunde el încet, de parcă ar vrea să stingă orice urmă de discuție.

Îmi mușc buza. Mă simt ca o intrusă în propria familie. De când s-au mutat împreună, parcă nu mai am loc în viața lui Radu. Irina e mereu între noi, ca o perdea groasă prin care nu pot vedea clar ce se întâmplă cu adevărat.

În drum spre casă, mă gândesc la vremurile când Radu era mic și venea plângând la mine pentru orice supărare. Acum, nu-mi mai spune nimic. Și totuși, văd cum se schimbă: e tot mai obosit, tot mai tăcut. Prietenele mele spun că așa sunt tinerii azi, că femeile nu mai fac nimic în casă și bărbații ajung să fie slugi. Dar eu nu vreau să cred asta despre fiul meu.

— Mariana, trebuie să vorbești cu el! îmi spune vecina mea, tanti Viorica, la poartă. Nu lăsa fata aia să-ți distrugă băiatul!

Dar ce pot face? Dacă îi spun ceva lui Radu, se supără. Dacă îi spun Irinei, mă privește cu ochii ei reci și mă face să mă simt bătrână și depășită. Odată am încercat:

— Irina, poate îl mai ajuți și tu pe Radu cu treburile prin casă…

A zâmbit fals:

— Doamnă Mariana, fiecare face ce vrea la el acasă. Noi așa ne-am înțeles.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ce fel de înțelegere e asta? La noi în familie, femeia ținea casa, gătea, spăla, avea grijă de toți. Acum totul s-a întors pe dos.

Într-o duminică, la masă, am încercat din nou să deschid subiectul:

— Radu, ți-ai găsit timp să te odihnești?

Irina a oftat teatral:

— Dacă vrea să fie ordonat și să aibă totul la locul lui, e problema lui. Eu nu sunt menajeră.

Radu a roșit și a schimbat vorba. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Oare chiar nu vede cât îl exploatează?

Seara aceea a fost ultima dată când am mai încercat să intervin direct. După aceea, Radu a început să mă viziteze tot mai rar. Îmi trimite mesaje scurte: „Sunt bine”, „Nu-ți face griji”, „Suntem ocupați”. Dar eu știu că nu e bine.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, m-a sunat la ora 11 noaptea:

— Mamă… pot să vin la tine? Doar pentru câteva zile…

Vocea lui era stinsă. Am simțit că ceva grav s-a întâmplat.

A venit cu ochii umflați de nesomn și cu hainele mototolite. Nu mi-a spus prea multe. Doar că s-au certat rău și că Irina i-a spus să plece dacă nu-i convine.

— Mamă… tu crezi că am greșit undeva?

L-am strâns în brațe ca atunci când era copil. Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să-i spun să o lase pe Irina și să-și găsească pe cineva care să-l respecte. Dar știam că nu pot decide eu pentru el.

După câteva zile s-a întors la ea. Așa fac toți copiii: pleacă și se întorc mereu acolo unde cred că le e locul.

De atunci mă macină gândurile: oare am greșit eu ca mamă? Oare l-am crescut prea dependent de mine? Sau poate lumea s-a schimbat prea mult și eu nu mai știu cum să-mi ajut copilul?

La biserică, preoteasa mi-a spus:

— Mariana, lasă-i pe tineri să-și trăiască viața lor. Roagă-te pentru ei și ai răbdare.

Dar cum poți avea răbdare când îți vezi copilul nefericit?

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă uit la poza lui Radu din liceu. Îmi vine să plâng și să urlu în același timp. Oare câte mame din România trec prin asta? Câte dintre noi ne simțim neputincioase când vedem că fiii noștri devin străini în propriile familii?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că trebuie doar să iubim și să sperăm că într-o zi vor găsi drumul spre fericire.

Mă întreb: dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați interveni sau ați lăsa lucrurile să curgă? Unde se termină grija de mamă și unde începe libertatea copilului?