Între două lumi: Soacra mea, stăpâna casei

— Nu pune sare acolo, Mihai, mama știe mai bine! vocea Victoriei răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mă opresc cu lingura în aer, privindu-mi soția care, cu telefonul la ureche, ascultă indicațiile doamnei Lili. În casa noastră, până și ciorba trebuie să fie „ca la mama acasă”.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt străin în propria bucătărie. Când am cunoscut-o pe Victoria, era independentă, veselă, plină de viață. Ne-am mutat împreună într-un apartament micuț din București, visând la o viață simplă, dar fericită. Însă după nuntă, mama ei a început să ne viziteze tot mai des. La început am crezut că e doar dorul de fată, dar curând am înțeles că e mult mai mult de atât.

— Mihai, ai pus perdelele invers! Mama zice că nu așa se pune, trebuie să le dai jos și să le pui cum trebuie! Victoria mă privea cu ochii mari, sincer convinsă că mama ei are dreptate în orice.

Am încercat să glumesc:
— Poate vine doamna Lili să le pună ea, dacă tot știe mai bine.

Victoria s-a supărat. A doua zi, soacra mea era la noi la ușă cu o pungă de gogoși și un zâmbet larg.
— Mihai dragă, nu te supăra pe Victoria. Ea doar vrea să fie totul perfect. Știi cum e, fiecare mamă vrea ce-i mai bun pentru copilul ei.

Am zâmbit forțat și am lăsat-o să-și facă de cap. Dar vizitele au devenit tot mai dese. Într-o zi am găsit-o schimbându-ne lenjeria de pat fără să întrebe. Altă dată mi-a aranjat hainele în dulap „ca la ea acasă”.

Când am încercat să discut cu Victoria, a izbucnit:
— De ce ai mereu ceva de zis despre mama? Ea doar vrea să ne ajute!

Am simțit cum între mine și soția mea se ridică un zid invizibil. Orice încercare de a-mi apăra spațiul era interpretată ca un atac la adresa mamei ei. Prietenii mei râdeau:
— Ai grijă, Mihai! Dacă nu pui piciorul în prag acum, o să-ți crească mustață ca la doamna Lili!

Dar nu era de râs. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine decide ce mobilă cumpărăm pentru sufragerie (evident, mama Victoriei avea ultimul cuvânt), am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Nu pentru mobilă, ci pentru că simțeam că-mi pierd soția.

Am încercat să vorbesc cu socrul meu, domnul Ion. Un om tăcut, retras, care părea resemnat cu situația.
— Mihai, eu am încercat… Dar Lili e ca un buldozer când vine vorba de familie. Dacă vrei liniște, las-o să creadă că are dreptate.

Dar eu nu puteam trăi așa. Am început să evit serile acasă. Mă refugiam la muncă sau ieșeam cu prietenii. Victoria a observat și a devenit tot mai distantă.

Într-o duminică dimineață, când m-am trezit târziu după o noapte albă la birou, le-am găsit pe amândouă în bucătărie râzând și gătind împreună. M-am simțit ca un intrus în propria casă.

— Mihai, mama zice că ar trebui să ne gândim serios la copii. Nu mai suntem tineri…

Atunci am izbucnit:
— Poate ar trebui să-i ceri și părerea despre cum îi facem!

Victoria a început să plângă. Doamna Lili m-a privit cu răceală:
— Dacă nu poți accepta familia noastră așa cum este, poate nu meriți să faci parte din ea.

Am ieșit trântind ușa. Am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu de duminică. M-am întrebat unde am greșit. Oare trebuia să fiu mai ferm de la început? Sau poate dragostea mea pentru Victoria m-a orbit?

Seara m-am întors acasă. Victoria stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns.
— Mihai… eu nu pot să aleg între tine și mama.

— Nu-ți cer să alegi… doar să fii soția mea înainte de a fi fiica mamei tale.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu știu dacă pot…

Au trecut luni de zile în care relația noastră a atârnat de un fir de păr. Am mers la terapie de cuplu. Am încercat să stabilim limite clare cu doamna Lili. Dar mereu găsea o cale să se strecoare în viața noastră: un telefon la ora cinei, o vizită „întâmplătoare” când aveam planuri doar noi doi.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun Victoriei:
— Dacă vrei ca mariajul nostru să funcționeze, trebuie să fim noi doi o echipă. Altfel… nu știu cât mai rezist.

Victoria s-a uitat lung la mine. Apoi a luat telefonul și i-a spus mamei că nu poate vorbi acum — era prima dată când făcea asta.

Nu știu ce va urma. Poate va reuși să se desprindă din umbra mamei ei sau poate nu. Dar știu că merit o familie în care vocea mea contează.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de părinți? Câți avem curajul să ne construim propriul drum? Voi ce ați face în locul meu?