Testamentul care a despărțit familia

— Nu vreau să aud scuze, Irina! Acum trebuie să scrii un testament, să te asiguri că dacă ți se întâmplă ceva, casa nu ajunge la el!
Vocea mamei mele, Mariana, a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în mijlocul sufrageriei decorate cu baloane roz și flori de hârtie. Era aniversarea Mariei, fiica mea de șapte ani, iar eu tocmai adusesem tortul în aplauzele copiilor. Toți au amuțit când mama a ridicat tonul. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și mâinile îmi tremură pe platoul cu prăjituri.

— Mamă, te rog… nu acum, am șoptit printre dinți, încercând să salvez aparențele. Dar ea nu s-a lăsat.

— Acum! Nu vreau să mai amânăm. Știi bine ce s-a întâmplat cu mătușa Lenuța. A murit și tot ce a muncit o viață a ajuns la bărbat-su, iar copiii au rămas cu mâna goală!

Soțul meu, Radu, stătea la doi pași, cu privirea pierdută între farfuriile cu felii de tort și ochii Mariei, care nu înțelegea de ce bunica ridică vocea. Am simțit cum toată lumea ne privește: sora mea mai mică, Camelia, tata, chiar și vecina de la trei, care venise cu un cadou pentru Maria.

— Mariana, lasă fata în pace! Nu e momentul, a încercat tata să intervină, dar mama l-a ignorat complet.

— Nu e treaba ta, Ion! Eu știu ce spun. Irina, tu nu vezi? Dacă pățești ceva — Doamne ferește! — Radu rămâne cu casa ta! Cu casa pe care noi am muncit-o!

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Casa era într-adevăr moștenirea mea de la bunici. O renovasem împreună cu Radu după ce ne-am căsătorit, dar actele rămăseseră pe numele meu. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Radu. Îl considera „venetic”, doar pentru că era din alt oraș și nu avea „rădăcini” în satul nostru.

— Mamă, nu e corect față de Radu… E soțul meu! Am făcut totul împreună.

— Nu e corect față de Maria! a răbufnit ea. Gândește-te la copilul tău!

Radu a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am văzut cum îi tremură maxilarul și cum își strânge pumnii. M-am simțit sfâșiată între două lumi: familia în care m-am născut și familia pe care mi-am construit-o singură.

Seara, după ce toți invitații au plecat și Maria dormea cu jucăriile primite strânse la piept, am găsit curajul să-l întreb pe Radu:

— Te-a durut ce a spus mama?

— M-a durut că n-ai spus nimic pentru mine, Irina. Parcă eram un străin în casa asta.

Am început să plâng. Nu știam cum să-i explic că mama mă ține captivă între trecut și prezent. Că mereu mă simt datoare față de ea pentru tot ce a sacrificat pentru mine. Dar oare sacrificiile ei îi dau dreptul să-mi conducă viața?

În zilele următoare, mama m-a sunat zilnic:

— Ai vorbit cu notarul? Ai făcut testamentul? Să nu lași lucrurile la voia întâmplării!

Am început să mă simt urmărită. Orice discuție cu Radu era tensionată. El încerca să se poarte normal cu Maria, dar între noi crescuse un zid invizibil.

Într-o seară, Camelia m-a sunat:

— Irina, mama exagerează. Dar știi cum e… după ce a murit bunicul, s-a temut mereu că rămânem fără nimic. Poate ar trebui să vorbești deschis cu ea.

Am încercat. Am mers la ea acasă cu inima cât un purice.

— Mamă, de ce nu ai încredere în Radu? De ce vrei să-i faci rău?

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu vreau să-i fac rău nimănui. Dar tu nu vezi câte femei rămân pe drumuri? Câte case se pierd? Eu vreau doar să fii sigură că Maria va avea un acoperiș.

— Dar dacă eu mor și Radu rămâne singur cu Maria? Ce fel de familie ar mai fi dacă nu ar avea unde să stea?

Mama a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… dar eu nu pot dormi noaptea de griji.

Am plecat mai confuză ca niciodată. În acea noapte am visat că eram prinsă între două uși: una spre trecut, unde eram copilul ascultător al mamei mele; alta spre viitor, unde eram soția și mama care își protejează familia.

Într-o zi am primit o scrisoare de la notar. Mama făcuse deja un testament pentru casa ei și voia să mă convingă să fac la fel. Am simțit că nu mai pot fugi de decizie.

L-am chemat pe Radu la o plimbare prin parc.

— Ce vrei tu? m-a întrebat el direct.

— Vreau liniște… Vreau să fim o familie fără suspiciuni și frici. Dar nu pot ignora nici temerile mamei mele.

Radu m-a luat de mână:

— Atunci fă ce crezi tu că e bine pentru sufletul tău. Dar te rog… nu lăsa pe nimeni să ne despartă.

Am decis să merg la notar și să fac un testament simplu: dacă mi se întâmplă ceva, casa rămâne Mariei, iar Radu are drept de uzufruct cât timp are grijă de ea. Când i-am spus mamei, a oftat adânc:

— Nu e perfect… dar măcar știu că ai gândit la rece.

Radu mi-a mulțumit că am avut curajul să iau o decizie echilibrată. Dar rana rămâne: încă simt că trebuie să aleg între două iubiri imposibil de împăcat.

Mă întreb uneori: oare câte familii din România sunt sfâșiate între frica moștenirilor și nevoia de încredere? Oare voi reuși vreodată să-mi găsesc liniștea între trecut și viitor?