Între două lumi: Povestea unei mame captive între trecut și viitor

— Nu vreau să-l ia Andrei de la grădiniță! Ai înțeles? vocea lui Gabriel răsună prin telefon, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea din bucătărie. Marcu își ridică ochii mari spre mine, cu creionul suspendat în aer. Încerc să-i zâmbesc, dar simt cum mi se strânge stomacul. Afară plouă mărunt, iar picăturile bat ritmic în geam, ca un ceas care măsoară timpul pe care îl pierd între două lumi.

Închid telefonul și mă prăbușesc pe scaun. Marcu revine la desenul lui – o casă cu două ferestre și un soare mare, galben. Mă uit la el și mă întreb dacă va desena vreodată două case. Sau dacă va simți vreodată că are două acasă.

Gabriel și cu mine am fost căsătoriți opt ani. La început, totul părea simplu: el lucra la o firmă de construcții, eu predam la școala din cartier. Ne-am dorit un copil, iar când a venit Marcu, am crezut că suntem invincibili. Dar viața ne-a măcinat încet: certuri despre bani, despre cine stă mai mult cu copilul, despre cine e mai obosit. Apoi au venit reproșurile, tăcerile lungi și reci. Într-o zi, Gabriel a plecat. A spus că nu mai poate. Că vrea liniște.

La început, am crezut că va fi ușor. Că vom rămâne civilizați pentru Marcu. Dar Gabriel a devenit tot mai distant. Nu venea la programul de vizită decât rar și atunci stătea cu Marcu o oră-două, fără să-l întrebe nimic despre școală sau prieteni. Îl aducea înapoi grăbit, cu ochii pe ceas.

Apoi l-am cunoscut pe Andrei. L-am întâlnit la ședința cu părinții – fetița lui era colegă cu Marcu. Am început să vorbim, să ne întâlnim la cafea după ce îi lăsam pe copii la grădiniță. Andrei era blând, răbdător și nu se speria de lacrimile mele sau de poveștile mele despre Gabriel. Încet-încet, a devenit parte din viața noastră.

Dar Gabriel a aflat repede. Într-o zi, când Andrei l-a luat pe Marcu de la grădiniță pentru că eu eram la medic, Gabriel m-a sunat furios.

— Nu vreau ca alt bărbat să-i țină locul de tată! Dacă mai face asta, te dau în judecată!

Am încercat să-i explic că Andrei nu vrea să-l înlocuiască, ci doar să fie acolo pentru Marcu când eu nu pot. Dar Gabriel nu voia să audă.

— Ori eu sunt tatăl lui, ori nimeni! a spus el și a închis.

De atunci, totul s-a complicat. Gabriel nu vrea să-l ia pe Marcu la el decât rar și doar dacă nu e Andrei prin preajmă. Dar nici nu mă lasă să-mi văd de viață. Mă simt prinsă între două lumi: una în care sunt încă legată de trecut și una în care încerc să construiesc ceva nou.

Sunt zile când mă simt vinovată față de Marcu. Îl văd cum se uită la ceilalți copii din parc care aleargă spre tații lor și mă întreabă:

— Mami, de ce nu vine tati mai des?

Nu știu ce să-i răspund. Îi spun că tati are mult de lucru, dar știu că nu e adevărul complet. Știu că Gabriel nu poate accepta că viața merge înainte fără el.

Într-o seară, după ce Marcu a adormit, Andrei m-a luat de mână.

— Nu poți trăi mereu așa, Irina. Trebuie să pui o limită.

— Știu… dar mi-e teamă că dacă îl supăr pe Gabriel, va încerca să-mi ia copilul.

Andrei oftează și mă strânge mai tare.

— Nu ești singură. Sunt aici pentru tine.

Dar uneori simt că sunt singură. Când merg la școală la serbare și văd ceilalți părinți râzând împreună, când trebuie să explic educatoarei cine vine după Marcu azi… Când Marcu mă întreabă dacă poate merge la munte cu Andrei și fetița lui și trebuie să-i spun că nu se poate pentru că „tati nu vrea”.

Mama mea îmi spune mereu:

— Trebuie să fii tare pentru copilul tău! Să nu te vadă plângând!

Dar uneori plâng noaptea, când toată casa e liniștită și doar ploaia bate în geam.

Am încercat să vorbesc cu Gabriel calm, să-i explic că Marcu are nevoie de stabilitate și iubire, chiar dacă vine și din partea altcuiva. Dar el rămâne de neclintit:

— Dacă vrei să-ți refaci viața, fă-o fără copilul meu!

M-am gândit de multe ori să merg în instanță, dar mi-e teamă de scandaluri și procese lungi care l-ar răni pe Marcu mai mult decât orice altceva. Așa că rămân blocată: nici înainte, nici înapoi.

Într-o zi, Marcu a venit acasă cu un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un curcubeu. M-a privit timid:

— Mami… putem fi toți fericiți?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Acum stau din nou la masa din bucătărie, ascultând ploaia și privind cum Marcu desenează o casă cu trei ferestre. Poate într-o zi va desena o casă mare în care toți oamenii pe care îi iubește pot locui împreună fără teamă sau supărări.

Mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp trebuie să treacă până când putem iubi din nou fără vinovăție? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?