Când soacra cere imposibilul: Povestea unei mese românești

— Irina, să nu uiți: drobul se face cu ficat de miel, nu cu porc, ai înțeles? Și să nu pui ceapă verde prea multă, că stricăm gustul!
Vocea doamnei Viorica răsuna din bucătărie ca un clopot spart, iar eu, cu mâinile înmuiate în apă rece, încercam să-mi ascund tremurul. Era a doua oară când trebuia să gătesc drobul de Paște pentru familia soțului meu, Radu. Anul trecut fusese un dezastru: drobul meu s-a sfărâmat, iar Viorica a făcut glume acide toată masa. M-am simțit mică, nepricepută, ca o intrusă în propria casă.

Dar anul acesta, ceva s-a schimbat în mine. Poate oboseala, poate dorința de a nu mai fi umilită. Sau poate faptul că mama mea, înainte să plece dintre noi, mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul.”

— Doamnă Viorica, am început timid, încercând să-mi țin vocea fermă. Anul acesta vreau să fac drobul după rețeta mamei mele. Știu că nu e la fel ca al dumneavoastră, dar așa simt eu Paștele.

S-a lăsat o liniște grea. Radu a ridicat ochii din telefon, iar soacra mea a rămas cu lingura suspendată în aer.

— Cum adică? La noi în familie drobul se face după rețeta mea! Așa a fost mereu!
— Știu, dar și eu am o familie. Și mama mea făcea drobul altfel. Aș vrea să-l onorez pe ea anul acesta.

Viorica a oftat teatral și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu mirosul de ceapă și cu inima bătând nebunește. Radu s-a apropiat încet.

— Ești sigură că vrei să faci asta?
— Da, Radu. Nu mai pot trăi cu frica asta în fiecare sărbătoare.

Am început să gătesc cu mâinile tremurânde, dar cu sufletul plin de amintiri. Am tocat ceapa verde exact cum făcea mama, am pus mărar și pătrunjel din grădina noastră și am folosit ficat de pui, nu de miel. În timp ce amestecam ingredientele, lacrimile mi se scurgeau pe obraji – nu doar de la ceapă.

Când drobul a fost gata și l-am scos din cuptor, casa s-a umplut de mirosuri familiare. Pentru prima dată în mulți ani, m-am simțit aproape de mama. Am aranjat masa cu fața de masă brodată de ea și am pus ouăle roșii lângă drob.

La prânz, toată familia s-a adunat: Viorica, Radu, sora lui – Alina – cu soțul ei și cei doi copii gălăgioși. Viorica s-a așezat la capul mesei și m-a privit lung.

— Să vedem ce-ai făcut anul ăsta, Irina.

Am tăiat drobul și l-am pus pe farfurii. Toți au gustat în liniște. Copiii au cerut încă o felie. Radu mi-a zâmbit încurajator.

— E foarte bun, Irina! Chiar are gust de acasă, a spus Alina.

Viorica a mestecat încet, fără să spună nimic. Apoi a lăsat furculița jos.

— Nu e ca al meu… dar e gustos.
A fost tot ce am primit. Dar pentru mine era suficient.

După masă, am ieșit pe balcon să respir aerul rece de aprilie. Radu m-a urmat și m-a luat în brațe.

— Sunt mândru de tine. Știu cât de greu ți-a fost.

Am zâmbit printre lacrimi. În sfârșit simțeam că am un loc la masa asta. Că pot fi eu însămi, chiar dacă asta înseamnă să dezamăgesc uneori tradițiile altora.

Seara târziu, când toți plecaseră și casa era liniștită, Viorica a venit la mine în bucătărie.

— Irina… poate la anul mă-nveți și pe mine rețeta ta? Poate facem împreună…

Am rămas fără cuvinte. Poate că nu e nevoie să alegem între tradiții – poate putem construi unele noi împreună.

M-am întrebat atunci: câte femei ca mine trăiesc cu teama de a nu fi destul pentru familia soțului? Câte își pierd vocea printre rețete și reguli nespuse? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” și să fim ascultate?