Grădina dintre noi: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să car apă cu găleata, să smulg buruieni până mă dor degetele și să văd cum totul se usucă la prima arșiță!
Vocea Leei răsuna în amurgul cald de iunie, printre tufele de roșii care se încăpățânau să crească pe lângă gardul vechi. M-am oprit din săpat, cu sapa sprijinită în pământ, și am privit-o. Avea mâinile murdare, părul prins într-un coc dezordonat și ochii umezi de oboseală.
— Dar, Lea, e grădina noastră… Aici am crescut eu, aici am învățat să iubesc pământul. Tata ar fi fost mândru să vadă că nu am lăsat totul în paragină.
Ea a oftat adânc și s-a așezat pe banca din lemn, lângă butoiul cu apă de ploaie.
— Mihai, nu mai suntem copiii părinților tăi. Avem serviciu, avem copii, avem nevoie de timp pentru noi. Nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Grădina asta era tot ce-mi rămăsese din copilărie. Îmi aminteam cum mă fugărea mama printre rândurile de fasole, cum tata îmi arăta să plantez ceapa la distanța potrivită. Dar Lea avea dreptate: nu mai eram acolo. Eram doi adulți obosiți, cu doi copii mici care preferau tableta în locul culesului de mazăre.

În acea seară am stat mult pe terasă, privind cerul portocaliu. Copiii se jucau cu mingea pe gazonul mic din fața casei. Lea a venit lângă mine cu două cești de ceai.

— Mihai, nu vreau să renunțăm la tot. Dar poate putem păstra doar o parte mică din grădină pentru legume. Restul… să punem gazon. Să avem unde sta la soare, unde să facem un grătar fără să ne împiedicăm de sârme și stropitori.

Am tăcut mult timp. În minte mi se derulau imagini cu tata, cu bunicul, cu toți bărbații din familia mea care au muncit pământul până la ultima suflare. Dar apoi m-am uitat la Lea: era epuizată, dar încă mă iubea destul cât să lupte pentru noi.

— Bine, hai să încercăm așa cum zici tu. Dar vreau să păstrăm măcar un colț pentru roșii și busuioc. Să simt că nu am pierdut totul.

A zâmbit ușurată și m-a strâns în brațe.

A doua zi am început împreună să scoatem sârmele vechi, să nivelăm pământul și să semănăm gazon. Copiii ne-au ajutat la început, apoi s-au plictisit și au fugit la vecini. În fiecare seară, după serviciu, ne întorceam la mica noastră „revoluție verde”.

Mama a venit într-o duminică și a privit totul cu ochi critici.

— Ce faceți aici? Dați totul la o parte? O să cumpărați roșii din piață ca orășenii?

Am simțit cum mă înroșesc la față.

— Mamă, nu mai putem ține pasul cu tot. E prea mult pentru noi.

A oftat și a dat din cap.

— Fiecare generație cu ale ei… Dar să nu uiți niciodată de unde ai plecat.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. M-am întrebat dacă nu cumva trădam ceva esențial din familia mea. Dar apoi am văzut-o pe Lea stând pe gazon, citind o carte sub soarele blând de iulie, iar copiii alergând desculți prin iarbă. Am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem demult.

În toamnă, colțul nostru de roșii a rodit frumos. Am făcut salată împreună cu copiii și am râs când cel mic a gustat pentru prima dată busuioc proaspăt.

Seara, după ce toată lumea a adormit, am ieșit singur în grădină. Am privit stelele și am simțit că tata ar fi fost mândru de mine — nu pentru că am păstrat fiecare metru de pământ cultivat, ci pentru că am găsit curajul să aleg ce e mai bine pentru familia mea.

Mă întreb: oare câți dintre noi tragem după noi poveri care nu ne mai aparțin? Cât din ceea ce facem e pentru sufletul nostru și cât e doar o umbră a trecutului? Voi ce ați fi ales în locul meu?